Aşa a apărut Buika pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. Desculţă, aproape timidă, încercând să lege repede câteva cuvinte în engleză ca sa poată trece la cântat. De fapt la interpretat. Adică la spectacol. Pentru că Buika este, ea însăşi, o desfăşurare de forţe, dintre care unele pot părea demonice; noroc că la final câştigă întotdeauna strungăreaţa simpatică din mijlocul zâmbetului senin care mulţumeşte publicului pentru că a fost acolo să îi primească energia.
Simplitatea orchestrală (pian şi percuţie) a fost baza pentru ritmurile latine combinate în vocea uşor răguşită a artistei care, la finalul concertului s-a întors pentru un dublu bis, promiţând că va reveni în România cu prima ocazie. Buika a ales să îşi dedice melodiile unor oameni sau unor principii de viaţă, vorbind despre tinerii artişti români care îşi doresc să iasă din anonimat, dar şi despre cunoaştere şi simţire, despre frică, despre deziluzia unei relaţii eşuate şi frustrarea aşteptării unei relaţii vindecătoare. Pozitivă şi încrezătoare în feminitatea sa, dar şi în puterea sa umană, Buika îşi ridică rochia până deasupra genunchilor, închide ochii, întinde un braţ pe care îl mişcă lent, hipnotizant, în ritmul bătăilor care răsună în fundal şi propune metoda regelui junglei, care reuşeşte să domine toate fiarele pentru că are curajul să le sfideze. Poate de asta un bărbat din public a întrebat-o de două ori dacă vrea să fie soţia lui.
O rochie elegantă de seară şi un braţ tatuat până la cot. Mişcări suave de braţe şi mişcări bruşte de şold, bătăi rapide din tălpi. Un pian şi o tobă neconvenţională. În mijloc, o femeie a contrastelor, lirică asemenea unei note prelungi de pian şi în ofensivă asemenea unui ritm ritualic. Totuşi, suferind. Buika respectă profeţia: Arta ei e senină, chiar dacă exprimă disperarea.