noiembrie 2013
Festivalul Viaţa e frumoasă, 2013
N-am văzut niciodată un om care să se bucure cu un zâmbet mai sincer, mai larg şi mai ingenuu la fiecare serie de aplauze primite. N-am văzut niciodată o femeie care să pară conectată prin nişte senzori bizari şi invizibili la clapele unui pian, astfel încât fiecare muşchi să îi zvâcnească odată cu fiecare notă muzicală. Şi n-am văzut niciodată o artistă de culoare îmbrăcată într-o rochie gri, lungă, simplă, cu braţele dezgolite, care, cântând la un microfon pus pe un stativ în mijlocul scenei lipsite de decor, să poată trece audienţa printr-un vertij de stări, de la o luptă pentru libertatea spiritului, la angoasă, la tristeţe de inimă frântă, apoi la furie şi sălbăticie de inimă frântă, la senzualitate de inimă care s-a cusut singură şi la bucuria de a avea o inimă, întreagă, frântă, peticită, cum o fi ea, de a avea o voce şi un corp care pot, împreună, să te facă să te simţi viu. Şi atât.
 
Aşa a apărut Buika pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. Desculţă, aproape timidă, încercând să lege repede câteva cuvinte în engleză ca sa poată trece la cântat. De fapt la interpretat. Adică la spectacol. Pentru că Buika este, ea însăşi, o desfăşurare de forţe, dintre care unele pot părea demonice; noroc că la final câştigă întotdeauna strungăreaţa simpatică din mijlocul zâmbetului senin care mulţumeşte publicului pentru că a fost acolo să îi primească energia.
 
Simplitatea orchestrală (pian şi percuţie) a fost baza pentru ritmurile latine combinate în vocea uşor răguşită a artistei care, la finalul concertului s-a întors pentru un dublu bis, promiţând că va reveni în România cu prima ocazie. Buika a ales să îşi dedice melodiile unor oameni sau unor principii de viaţă, vorbind despre tinerii artişti români care îşi doresc să iasă din anonimat, dar şi despre cunoaştere şi simţire, despre frică, despre deziluzia unei relaţii eşuate şi frustrarea aşteptării unei relaţii vindecătoare. Pozitivă şi încrezătoare în feminitatea sa, dar şi în puterea sa umană, Buika îşi ridică rochia până deasupra genunchilor, închide ochii, întinde un braţ pe care îl mişcă lent, hipnotizant, în ritmul bătăilor care răsună în fundal şi propune metoda regelui junglei, care reuşeşte să domine toate fiarele pentru că are curajul să le sfideze. Poate de asta un bărbat din public a întrebat-o de două ori dacă vrea să fie soţia lui.
 
O rochie elegantă de seară şi un braţ tatuat până la cot. Mişcări suave de braţe şi mişcări bruşte de şold, bătăi rapide din tălpi. Un pian şi o tobă neconvenţională. În mijloc, o femeie a contrastelor, lirică asemenea unei note prelungi de pian şi în ofensivă asemenea unui ritm ritualic. Totuşi, suferind. Buika respectă profeţia: Arta ei e senină, chiar dacă exprimă disperarea.
 

1 comentariu

  • contento, pero (un poco) jodido
    Marius, 08.11.2013, 20:16

    Păcat că nu a repetat mai mult înainte de concert cu cei doi muzicieni (“toba neconvenţională” era un cajón peruano), ca au existat multe nesincronizări (“puedes participar más, si quieres”), că nu îşi amintea majoritatea versurilor (le-a citit de pe promter) şi că înainte de a urca pe scenă a găsit inspiraţie în paradisuri artificiale (“I´am a good girl, I don´t do drugs”…). S-o credem pe cuvînt?

    Fără îndoială însă, o voce absolut specială şi impresionantă uşurinţa cu care abordează flamenco, copla, tango, soul sau jazz. “Mi niña Lola” a sunat impecabil, însă de acolo lucrurile au mers în jos, muzical vorbind, părînd mai degrabă interesată să joace un teatru ieftin, de divă autosuficientă.


Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cro[email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus