Ce au în comun Bethoven, Dave Brubeck, Rolling Stones, Michael Jackson, Sam Brown şi încă alţi compozitori şi fragmente din operele lor celebre? Doi pianişti fistichii, un clovn vesel, care-şi mişcă degetele pe notele acute ale pianului, şi un clovn trist, căruia în revine jumătatea gravă a notelor aceluiaşi pian. Ambii vor să-şi depăşească condiţia, adică să mai strecoare câte un deget pe partea celuilalt, să cânte la mai multe şi mai trăznite instrumente decât celălalt şi, de fapt, fiecare vrea să capete hegemonia acestui recital. Doar că spectacolul e făcut să se joace în doi, la fel ca şi... mă rog, viaţa. Nu merg ei atât de departe cu metafora, dar aceşti Charlie Chaplin şi Buster Keaton (care au un scheci asemănător, numit
Limelight) muzicali au făcut cu siguranţă deliciul publicului, miercuri, 6 noiembrie 2013, la Teatrul de Artă Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru Independent, 2013.
Reţeta e sigură, dar bine folosită şi inventiv exploatată de cei doi - Petre Ancuţa şi Emilian Mârnea. Gag după gag, instrument după instrument, spectacolul lor e o variaţiune la posibilităţile de exprimare ale unei fiinţe. În lipsa cuvintelor, intenţiile, sentimentele şi emoţiile se transmit prin sunete, atitudini şi reacţii. Şi e uimitor cum dintr-o situaţie simplă de viaţă (bătălia cu citate muzicale, un şir de cauze-efecte extrase din melodii cunoscute, astfel încât să creeze o poveste) reuşesc să construiască un moment deloc "facil". Ba mai mult, cei doi se întrec în meşteşugul de a cânta la pian din toate poziţiile, în timp ce se luptă cu spadele sau încearcă să-şi sustragă unul altuia o bancnotă. Actoria devine clovnerie, bine făcută, scutită de cioace inutile, pasionant jucată. O mică pastilă de fericire. Şi muzică bună!
