Am, în primul rînd, o nedumerire legată de titulatură. Impresia mea e că am asistat la un festival de teatru privat, nu independent. Distincţia e importantă, pentru că în definiţia teatrului independent teoreticienii includ o doză importantă de căutare şi inovaţie estetică, de angajare socială, nu doar minimalism (impus de buget) şi finanţare nebugetară.
S-a întîmplat că primul spectacol pe care l-am văzut a fost unul produs de Drama For The Masses la Café Godot: Un cuplu ciudat de Neil Simon. Groaznic. Cu toate eforturile cîtorva actriţe bune, în special Andreea Grămoşteanu şi Doina Antohi (pe cei doi actori mai bine să nu-i pomenim, joacă la nivel de amatori). Aceasta din urmă semnează, din păcate, şi regia. De ce-or fi crezînd unii actori că regia e o meserie de nimic, pe care o poate face oricine? Se poate şi fără regie, sigur, dar iese ce-am văzut: un text primitiv, prost (faptul că a făcut furori pe Broadway în anii '70 nu spune nimic), cu personaje schematice, jucat şi mai schematic, la nivelul unei şuşe de cîţiva lei, aşa cum se poate vedea zilnic în showurile televiziunilor noastre. "Distracţie la greu, nene!" Bine gîndit, probabil, pentru publicul-ţintă care, între două guri de bere şi una de salată, aplauda furtunos: cu cît se ţipa mai tare pe scenă, cu atît sala aplauda mai tare.
În teatru, un asemenea spectacol - show, mai degrabă - e analogul unui roman de Sandra Brown în literatură (n-am zis Paulo Coelho, ăsta-i un intelectual!). Cine citeşte Sandra Brown nu va citi, bănuiesc, Dostoievski. Cam aşa e şi în teatru. Cine merge la Café Godot şi reacţionează cum am văzut la un produs de consum ca acesta nu va merge la Lear (cu atît mai puţin la Lear(a)). Vreau să spun că acest tip de subcultură nu poate fi privit ca un pas premergător culturii înalte, mainstream, publicul de la Café Godot nu-şi "face mîna" pentru Bulandra sau Odeon - va ajunge pe-acolo doar accidental şi, cu asemenea antrenament, e probabil că se va plictisi. Sînt lumi paralele. Unii vor spune că oricum e mai bine să citeşti Sandra Brown decît nimic. Aşa o fi. Dar să fie la ei acasă.
Al doilea spectacol care m-a nedumerit a fost O noapte furtunoasă, producţie a companiei "Auăleu Teatru de Garaj şi Curte" din Timişoara. Aici era regie (Ovidiu Mihăiţă). Proastă peste poate. Dacă vreţi un exemplu de "aşa nu" la Caragiale, de Caragiale redus la nivelul unui autor de farse groase, îl aveţi. O masă lungă, aşezată între două şiruri de gradene. În capete, Jupîn Dumitrache şi Ipingescu. Pe laturi, spectatori. Care sînt angrenaţi în spectacol, deşi nimic din concepţia acelui text nu invită la aşa ceva, personajele îşi vorbesc, nu au apartéuri care, eventual, să fie adresate publicului. Lectura ziarului devine un circ lungit peste măsură, cu poante vulgare şi repetate (întru fixare, probabil). Bărbaţii sînt prezentaţi, toţi, ca nişte fricoşi (Jupîn Dumitrache plînge aproape tot timpul, joacă frica la fel ca în filmele mute), Spiridon e o namilă de om care se poartă ca atare, bagă spaima-n cine-l vede, îi mai şi ia pe sus şi spune, cu vorbă blajină şi accent bănăţean, vorbele ştiute - comic, nu? Chiriac intră în scenă în chiloţi şi cu un trandafir între dinţi. Ziţa, dacă nu ţipă, nu există, iar cînd vorbeşte, frazează numai pe lîngă (ca şi Dumitrache, de altfel: n-are nici o noimă pauza dintre "Ce doreşti, mă?" şi "musiu"). Scena de amor dintre Chiriac şi Veta se consumă pe masă, între spectatori, cu lumina stinsă, e drept; durează, e lucrată cu migală (intuim, chiar dacă nu vedem), sînt icnete, vaiete, gîfîieli (cum altfel se iubesc mahalagiii?) şi culminează cu o felaţie luminată scurt de un flash, să nu cumva să nu înţelegem de ce Veta se îneacă şi bîiguie cuvinte de neînţeles. Publicul e în delir. Cred că ajunge.
E, în spectacolul ăsta, o vulgaritate gratuită, adusă pe scenă de dragul ei, una care nu spune nimic în plus, nu e subsumată unei idei, unei viziuni asupra textului - o spun ca să preîntîmpin vreo comparaţie nepotrivită cu spectacolul lui Dabija de la Iaşi. Şi, foarte trist, e o adîncă neînţelegere a lui Caragiale.
Eu înţeleg că fiecare e liber să facă exact ce vrea, trăieşte cum îi place, cine ce are cu el? - e şi asta una dintre binefacerile unui sistem constituţional. Înţeleg şi că, dacă unora le place jazzul, altora le plac kitschul şi prostul-gust - dar de ce trebuie aduse într-un festival asemenea produse? Te pomeneşti că, precum în bancul cu băbuţa supărată pe vaca ei bătrînă şi stearpă, le-or fi adus ca să le facă de rîs. Dacă asta au vrut, nu le-a ieşit: pînă să se prindă că oarece nu-i în regulă, publicul a exultat.
Am văzut însă şi două spectacole care, chiar dacă nu spărgeau munţii, aveau ceva de spus şi erau, cu siguranţă, teatru.
Unul dintre ele (producţie GroundFloor Group, Cluj) era, mai curînd, un exerciţiu de virtuozitate - Lucia Mărneanu, în cîteva ipostaze legate de pregătirea unei nunţi (10 studii despre iubire cu "i" mic). Prospeţime, talent - dar şi aici lipsea un regizor. Păcat că actriţa s-a mulţumit cu "conceptul" ei şi al lui Andrei Mărginean, autorul unor proiecţii video care nu spuneau, de fapt, mare lucru.
Al doilea este Dreaming Romania (Teatrul Fix, Iaşi). Nici aici nu există un autor, avem tot un "concept", al lui Mihai Pintilei şi Radu Horghidan (care semnează şi regia), şi un scenariu / adaptare semnat / semnată de Mihai Pintilei. Păcat că n-au apelat la un scriitor sau chiar la un dramaturg. Textul conceput a ieşit foarte schematic - cîteva scene tipice (doctorul hain care-şi lasă pacienţii să moară, profesoara de liceu lipsită de înţelegere, elevii nesimţiţi, studenţii cu exces de hormoni şi de alcool în sînge, poliţiştii brutali, televiziunea manipulatoare), destul de ingenios legate între ele, care încearcă să prezinte România de azi sub formă de puzzle. Actori tineri, entuziaşti, unii dintre ei foarte buni. E îmbucurător să vezi tineri artişti preocupaţi de social, de politic şi care nu vor să ofere doar "distracţie, frate". N-aş zice că a fost foarte pe gustul meu stilul de happening de la început - nu am nevoie să se ţipe la mine sau să mi se dea ordine, să fiu îmbrîncit ca să percep agresiunea societăţii asupra mea, am destulă imaginaţie - dar, mă rog, se poartă, e şi asta o convenţie, s-o acceptăm. Ce nu-şi dau seama cei care practică asemenea exerciţii e că, oricît ar încerca, teatrul nu poate ieşi din convenţie, aşa că sforţările lor devin uşor ridicole, sau instituie o altă convenţie. Oricum, una peste alta, un spectacol de teatru adevărat şi care, din ce am văzut, se apropia cel mai mult de noţiunea de teatru independent.
Ca şi teatrul subvenţionat, cel privat are bune şi rele. Nu cred că e bine să încurajăm indistinct teatrul privat doar pentru că nu e subvenţionat şi face eforturi să existe. Pornit, la noi, ca o reacţie faţă de cultura oficială, dorind să facă "altfel de teatru", teatrul privat a început să se instituţionalizeze şi el, a ajuns şi un debuşeu pentru artişti care nu-şi găsesc, din multe şi felurite motive, loc pe scenele consacrate. Impresia mea e că teatrul privat încearcă, în mare măsură, să-l copieze sau adapteze pe cel subvenţionat la mijloacele sale. Rezultă "scenarii după", adaptări ale unor texte clasice - doar rareori viabile - sau scenarii originale, destul de rar scrise de profesionişti. Nu întotdeauna, desigur. Dar experimentul, inovaţia conceptuală, formula artistică nouă cred că încă sînt de căutat mai degrabă în teatrul subvenţionat. N-ar trebui să fie aşa, dar, din păcate, cel privat e forţat să mizeze foarte mult pe comercial. Cu atît mai îmbucurătoare excepţiile.
Descarcă programul FNTi, 2013 aici..