Simplitate şi realism - 7 zile din viaţa lui Simon Labrosse (dacă viaţa lui interesează pe cineva) la Festivalul Naţional de Teatru Independent, 2013

Marţi, 5 noiembrie 2013, ora 21:15, scena de teatru de la Green Hours seamănă cu luminiţa de la capătul tunelului. Dacă vreţi, extindeţi metafora şi la priveliştea teatrului independent, sărbătorit săptămâna asta în capitală. În luminiţa asta ce pâlpâie dintr-un reflector, trei tineri - Vlad Udrescu, Iolanda Covaci şi Şerban Gomoi - se pregătesc să ne spună o poveste scrisă de Carole Fréchette şi trăită de noi toţi. Câtă nevoie avem de cascadori emoţionali, de spectatori personali, de completatori de fraze, de flateuri, de cei care să-şi facă probleme în locul nostru? Cam tot atâta câtă nevoie avem de teatru.
 
În primul rând, piesa găsită şi interpretată de cei trei e o mică bijuterie, strălucitoare prin simplitatea şi realismul ei, cu ceva sclipiri de artă poetică şi filosofie de viaţă (da, şi cotidianul are o filosofie...) şi carate bune de emoţie actoricească. Simon are idei, dar nu orice fel de idei. În garsoniera unde nu şi-a mai plătit chiria de trei luni, Simon are două preocupări majore: să se înregistreze pe nişte casete la un casetofon vechi pentru prietena lui, plecată în Africa să îi ajute pe defavorizaţi, şi să găsească un mijloc de a face bani, punându-şi la bătaie de fiecare dată ceea ce are el mai bun de oferit - esenţa sa umană, în fond. Aşa că, în fiecare zi a săptămânii, Simon îmbracă un nou costum şi-şi face o nouă carte de vizită, împins de nevoia disperată de bani şi de coincidenţele matinale dintre mercurialele dobânzilor bancare şi viaţa sa (într-o zi, cota dobânzii ajunsese la 10,4, iar tot 10,4 era numărul de cenţi pe care Simon îi mai avea în buzunar - "o coincidenţă e o coincidenţă!"). Până în ziua a şaptea când Simon (nu s-a odihnit!, ci) a decis să facă un spectacol din propria viaţă, pe care să îl joace împreună cu doi prieteni ai săi, Nathalie şi Leo, care să joace toate rolurile feminine şi masculine din viaţa sa (sau, măcar, ultima săptămână a viaţii sale).

Rezultă o convenţie foarte savuroasă, pe care cei trei actori (Vlad, Iolanda şi Şerban) şi-o asumă până la final. Spectacolul e chiar spectacolul de la finalul săptămânii lui Simon, iar ei sunt nişte simpli actori, când şi când derutaţi, când şi când fericiţi să stea în lumina reflectoarelor, care încearcă împreună să facă rost de bani. A, Leo are nevoie de ei pentru o operaţie pe cortex, care să-l vindece de negativismul chinuitor de care suferă. Din momentele lor vedem că nimeni, până în a şaptea zi, nu s-a sinchisit să-l plătească pe Simon, nimeni nu are cu adevărat nevoie de serviciile lui, în plus, toată lumea invocă lipsa banilor, iar până la final, chiar şi partenerii lui de scenă îl părăsesc. Simon rămâne singur pe scenă, la final, disperat. Dar ne roagă să venim şi data viitoare la spectacolul lui - s-a hotărât să plece în Africa să-şi caute iubita şi are nevoie de bani.

Textul se joacă foarte abil cu convenţiile şi ceea ce reuşeşte să facă spectacolul e să creeze un spaţiu de joc din, practic, nimic, fără să-ţi dai seama când eşti scos dintr-o poveste şi băgat în alta. Simon este, de fapt, un tânăr actor, în căutare de roluri (motivul pentru care îndrăznesc să numesc textul un soi de artă poetică). Doar că rolurile pe care şi le doreşte el nu sunt jucate pe scena unor teatre, ci, cumva, pe "scena vieţii". Da, Shakespeare, ştiu că toţi suntem aşa... Dar băiatul ăsta vrea să-şi asume ceva mai mult decât nişte roluri sociale oarecare, profitul pe care îl aduce el clienţilor să-i nu e de ordin material, ci... uman. Ca la teatru!