Patru femei îşi povestesc viaţa, pe rând. Străbunica, bunica, mama şi fiica, adică patru femei care sunt totodată fiice şi mame, în contextul aspru şi greu de îndurat al Poloniei de după război. O Polonie gri, agresivă, înrăită de foame şi lipsuri. Povestea este, practic, o succesiune de monoloage ale celor patru femei, care spun vrute şi nevrute despre familie, despre bărbaţii care le-au părăsit, despre ele însele şi, mai ales, despre cum au suferit în ciuda tuturor virtuţilor şi calităţilor lor... De fapt, femeile sunt atât de convinse că n-au greşit cu nimic şi că destinul le-a întins o cursă, încât fiecare dă vina pe alta. Derivând una din cealaltă, fiecare femeie continuă monologul anterioarei, dar o face spunând adevărul despre aceasta şi îndulcind discursul despre sine. În esenţă, vorbim despre o poveste cu şi despre durere, în care căutarea confortului psihic se face disperat, trecând cu bocancii peste viaţa aproapelui - chiar dacă aproapele e mama sau fiica.
Efectul marcant al acestei poveşti ţine, deci, de individualismul extrem al personajelor. Un individualism sinonim cu orbirea, pentru că pe măsură ce femeile îşi spun păsul şi ai fi tentat să le plângi de milă, de fapt ies la iveală vicii şi abuzuri pe care nici una dintre femei nu şi le asumă. Dacă străbunica e beţivă iar bunica e autoritară până la sânge, mama este o libertină isterică iar fiica, o tânără aparent psihotică. Absenţa bărbatului este, aici, un handicap care-i acordă femeii mult prea multă putere, generând posesivitate.
Dar, dincolo de excese, povestea emană o profundă stare de neputinţă, deci de fragilitate, care până la urmă îl disculpă pe om oricât ar fi el de vicios. Iar fragilitatea transmite, aici, nevoia urgentă de a ne întoarce la lucrurile simple. La nevinovăţii. Este poate motivul pentru care decorul spectacolului (Iuliana Vîlsan) e format dintr-o mulţime de păpuşi şi jucării, care, în spaţiul îngust şi diform în care sunt aruncate, transmit nostalgie şi, totodată, un sentiment de pedeapsă.
Meritul deplin este, însă, al actriţelor (Tokai Andrea, Borbély B. Emília, Lőrincz Rita, Tar Mónika), care feresc spectacolul de o posibilă redundanţă a atmosferei, date fiind alternările de monoloage care ordonează povestea. Fiecare "bucată" de text e jucată intens, tonic, fără repetări obositoare de soluţii şi printr-o folosire actoricească neplictisitoare a spaţiului de joc, ceea ce, într-o scenografie atât de restrânsă, e un lucru de-a dreptul remarcabil. Exactitatea nuanţelor şi a atitudinilor este - având în vedere că vorbim de producţii teatrale maghiare - o certitudine şi un fel de living proof al faptului că, în România, şcolile de teatru maghiare produc o disciplină scenică pe care rar o vezi în producţiile româneşti. Nu vreau să joc aici rolul anti-românului, dar încă o dată se confirmă (ca şi în cazul unor spectacole de la Teatrul German din Timişoara) că estetica şi tematica spectacolelor din teatrul maghiar (adică modul lor de lucru, să fim cinstiţi) ar putea fi repere pentru mulţi regizori români.