Gânduri pe marginea unui anumit tip de film (II) - Andrei Rubliov

Una din ispitele sufletului rebel a fost, dintotdeauna, raiul pe pământ. În numele său oamenii s-au revoltat pe orânduirile nedrepte, au făcut zarvă, s-au riripit. Au făcut schisme, s-au dezbinat. Amăgiţi de subtile duhuri puritane, s-au pornit să înfrunte răul din omenire. Au uitat însă că, pentru a ţine piept stiihiilor nevăzute ce pun în mişcare mulţimile dezlănţuite, e nevoie de o altă strategie. Pentru că răul este biruit doar facerea de bine. E, până la urmă, o chestiune de know how.

Asemenea fiului risipitor din pilda evanghelică, unii îşi vin în fire. Ajung să-şi înţelegă  sminteala şi lasă loc să crească în ei "făptura cea nouă" - cea mai mare minune săvârşită de Mântuitor (Nicolae Steinhardt: "Eşti în Hristos, eşti făptură nouă"), aşa cum a făcut Kiril, monahul mediocru şi vanitos din filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov. Acesta, nemaisuportând rânduiala mănăstirii, a încercat să(-şi) facă dreptate, iar apoi şi-a luat lumea în cap. Spăşit, avea să se întoarcă în genunchi la obştea pe care-o părăsise: "N-a mai rămas nici o urmă de adevar în lume... Nu mai pot păcătui în fiecare zi! Şi nimeni nu poate trăi altfel în lumea asta!..." Este reprimit de stareţ, care însă îi dă canon să copieze cu mâna lui Scriptura.

De câte ori şi în câte miliarde de ipostaze nu încercăm fiecare, până ajunge să ne vină mintea cea de pe urmă, revolta lui Kiril? Ne revoltăm pe ceea ce ni se pare strâmb - la alţii. Aitmatov, în romanul său, Stigmatul Casandrei: "Fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a naţiunii, a statului şi, mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei." Iar cinismul, rătăcirile şi abuzurile pe care le săvârşim sunt cu atât mai cumplite cu cât devenim mai puternici din punct de vedere tehnologic. Aici, Aitmatov se întâlneşte cu Tarkovski, cel din Solaris şi Călăuza­ - pseudo-S.F.-uri ce avertizează prăpastia, care se adânceşte tot mai mult, dintre ştiinţă şi conştiinţă. Dar - tot Aitmatov spune - "conştiinţa are nevoie de libertatea venită dinăuntru, căci altfel ea este cumpărată şi vândută ca vechiturile la bazar".

După "schimbarea la faţă", Kiril îşi mărturiseşte viclenia în faţa lui Rubliov (căruia îi greşise, pizmuindu-l în taină pentru talentul său recunoscut de vestitul iconar Teofan Grecul) şi-l îndeamnă să picteze, să nu-şi îngroape imensul talent prin asprimea unei asceze extreme autoimpuse. De fapt, acesta este sensul spovedaniei: să nu te cruţi, să spui totul, până la capăt. Aşa mi se pare literatura lui Cinghiz Aitmatov (cu înrâuriri din Dostoievski, Bulgakov, Soljeniţân), filmele lui Tarkovski - toate. Şi multe din filmele lui Paradjanov, Abuladze, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu. Iar dacă e să le adaug un regizor român contemporan, acela ar fi - de departe - Cristian Mungiu.