Structurat în opt părţi, dintre care prima constituie prologul, iar ultima epilogul, filmul reprezintă o radiografie dură şi, deseori, şocantă a Rusiei, întinsă pe o perioadă de un sfert de secol. Capodopera tarkovskiană cristalizează deja un stil regizoral, recognoscibil în peliculele următoare, şi este construită ca o naraţiune despre tragediile istoriei şi condiţia artistului în lume.
Despre artistul medieval simbol al Rusiei, Andrei Rubliov, au rămas puţine mărturii scrise, dar picturile sale bisericeşti, multe dintre ele realizate împreună cu Teofan Grecul, sunt considerate emblematice pentru iconografia bizantină. La Tarkovski, biografia sumară a pictorului de icoane a constituit doar punctul de plecare pentru o meditaţie poetică profundă, în alb şi negru, şi o analiză a relaţiei creatorului cu societatea.
Într-un interviu din volumul editat de John Gianvito, Tarkovski afirmă: "Rubliov este un geniu. Cu alte cuvinte, înţelege lumea cu o acuitate dureroasă, reacţionează cu sensibilitate extremă la orice întâlnire, la lucruri pe lângă care alţi oameni trec indiferenţi". Pornind, aşadar, de la personalitatea unui artist care a lăsat o moştenire culturală enormă, dar despre care au rămas puţine informaţii, Tarkovski a reuşit să construiască o frescă a Rusiei medievale în care personajul Andrei Rubliov este descris în cele mai spectaculoase tuşe.
Dacă prologul, care prezintă zborul unui ţăran cu un balon cu aer cald, rămâne, în economia filmului, o scenă-simbol a aspiraţiei oricărui creator, următoarele secvenţe dezvoltă ideea îmblânzirii lumii prin artă, singura cale de mântuire.
Dialogurile dintre Andrei Rubliov (Anatoli Soloniţîn) şi Teofan Grecul (Nikolai Sergheev), pictor iconar şi mentor al protagonistului, sunt adevărate exerciţii de luciditate derulate pe parcursul unor capitole care poartă denumiri simbolice: "Patimile după Andrei (1406)", "Judecata de Apoi (1408)" sau "Năvălirea (1408)".
În cea de-a treia secvenţă, mizantropia lui Teofan se confruntă cu scrupulozitatea pictorului pentru care crezul artistic este mai presus de orice. "Totul este deşertăciune, iar ziua judecăţii a venit", spune Teofan. Andrei Rubliov asistă, printre altele, la spectacolul urcării imensei cruci pe zăpadă, apoi la înfruntarea dintre păgâni şi creştini.
O altă secvenţă remarcabilă este cea în care personajul principal pictează în biserică şi asistă la scena teribilă a atacurilor tătarilor. El devine, împreună cu spectatorul, martorul unor atrocităţi, a căror violenţă zdruncină conştiinţa artistului, pus şi el în situaţia de a ucide pentru a salva o femeie. Este momentul culminat din film, când Teofan i se arată în vis lui Andrei.
Ultima parte dinainte de epilogul color, pentru mine şi cea mai impresionantă, este intitulată "Clopotul" şi este plasată în 1423. Ea continuă fresca unui teritoriu zbuciumat şi, de astă dată, decimat de ciumă, unde tânărul şi pasionatul Boris (Nikolai Burliaev), unicul cunoscător al secretului turnării clopotelor, lucrează cu patimă pentru o catedrală. El i se destăinuie lui Rubliov, care devine astfel oglinda conştiinţei acestuia. Efortul său de a construi clopotul încheie un ciclu, corespunzător perioadei ultimilor 15 ani descrişi în film.
Trecerea, în secvenţa finală, de la registrul alb-negru la cel color, are pentru spectator un real efect terapeutic. După două ore de austeritate cromatică, spectatorului i se dezvălui strălucirea frescei bisericeşti. Limpezimea imaginii "Sfintei Treimi" pictate de iconograful Andrei desprinde brusc spectatorul de tensiunea de până atunci. E revelaţia supremă, a artistului şi spectatorului deopotrivă, filmată de regizor în cele mai mici detalii, cu o cameră care funcţionează ca o lupă.
Filmul are o structură epică lineară, iar tehnica narativă cinematografică a lui Tarkovski urmează ordinea cronologică în care se desfăşoară acţiunea. Cadrele sunt în marea lor majoritate lungi, în stilul "slow cinema", din care nu lipsesc imaginile "şoc", cum este cea a lebedei moarte.
În studiul său despre Tarkovski, subintitulat "Cinematograful ca poezie", criticul Maia Turovskaia enumeră reproşurile aduse autorului la momentul primelor proiecţii ale lui Andrei Rubliov în URSS: lungimea filmului, viziunea extrem de pesimistă asupra Rusiei medievale, simbolistica greu de înţeles. "Filmele lui", adaugă Turovskaia, "sunt perfect accesibile şi au devenit material de box-office. Calităţile sale inovatoare, care altădată păreau atât de şocante, se dizolvă în fluxul avangardist al formei dramatice (....). Odată cu trecerea timpului, nivelul cinematografului îl ajunge din urmă pe regizor".
Dincolo de stilistica tarkovskiană, valoarea peliculei constă în problematica dezvoltată de autor: arta, rezultatul relaţiei dintre creator şi societate, apare prezentată în toată grandoarea sa, iar forţa artistului traversează veacurile şi rămâne unicul reper. Andrei Rubliov reuşeşte să seducă spectatorul printr-un stil regizoral foarte personal, oferindu-i în acelaşi timp numeroase teme de reflecţie.
(Roxana Călinescu este masterandă CESI)
Andrei Rubliov / Andrey Rublev
URSS / 1966 / 175' / a/n cu secvenţa finală color / Dramă, film istoric, film biografic
R: Andrei Tarkovski
Cu: Anatoli Soloniţân, Nikolai Grinko, Ivan Lapikov, Nikolai Burliaev, Rolan Bâkov, Irma Raush Tarkovskaia