La ora 6 tocmai mă pregăteam să spun publicului câteva vorbe (în calitate de coordonator al Retrospectivei Tarkovski de la BCUT), când observ că un câine, sigur pe el, a intrat pe poarta bibliotecii aşa cum, în Rubliov, intră un cal în biserica distrusă de tătari. Sau cum, în Stalker / Călăuza, "câinele psihopomp" se alătură personajului principal. Portarul a crezut că şi-a urmat stăpânul care era - trebuia să fie! - unul din spectatori. Câinele însă, încredinţat de misia lui, s-a cuibărit sub două scaune din penultimul rând. În zadar a încercat doamna bibliotecară Lia Vighi să-l ademenească, oferindu-i biscuiţi, şi să-l scoată afară. El a pus botul pe labe, iar noi ne-am văzut de treabă. Tarkovski - mi-am zis şi am zis, în scurta prezentare dinaintea proiecţiei - cu siguranţă nu e dintre acei regizori la filmele cărora nu intră nici câinii.
Sala e plină şi, iată, un câine - teleghidat din cer, de undeva - s-a alăturat oamenilor iubitori de Tarkovski, în liniştea unui adăpost, ca să asculte filmul unui mare iubitor de animale (câini şi cai, mai ales). A rămas tăcut până aproape de final, când un tătar dădea nişte carne de cal unor dulăi hămesiţi care, printre lătrături, s-au sfâşiat ca să apuce şi ei câte-o îmbucătură. Atunci a început să latre de zor, alăturându-se confraţilor săi de pe ecran. Spectatorii au izbucnit în râs. La sfârşit, după o strădanie de câteva minute a doamnei bibliotecare, câinele a ieşit afară din incinta BCUT la fel de hotărât cum intrase. Misiunea lui a luat sfârşit.
Rubliov este un film care se deschide spectatorului în funcţie de relaţia acestuia cu Biserica, în funcţie de aşezarea sa în viaţa Bisericii sau, pur şi simplu, în funcţie de capacitatea sa de a contempla, de a se minuna. Şi, de asemenea, în funcţie de prieteniile sale cinematografice. În acest sens, Bergman (Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă, Det sjunde inseglet / A şaptea pecete), Kurosawa (Shichinin no samurai / Cei şapte samurai), Mizoguchi (Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie), Bunuel (Nazarin), Bresson (Journal d'un curé de campagne / Jurnalul unui preot de ţară) sunt vecinătăţi frecventate şi îndrăgite de Tarkovski. Dar poate esenţială rămâne raportarea la icoană (ca imagine, prin excelenţă, a Bisericii, nicidecum ca produs de artizanat sau de galerie de artă). Filmul său pare să comunice - într-un fel cât se poate de incorect politic (deopotrivă în anii 60, la vremea realizării sale, cât şi la început de mileniu trei) - că Biserica "singura în stare să ofere omenirii un ideal", nu s-a prăbuşit. Jindul său după vieţuirea liturgică a omului se conturează încă din Copilăria lui Ivan, unde vedem ruinele unei biserici şi fragmente dintr-o frescă înfăţişând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus. "O fecioară care are un prunc? Numai la voi, la ruşi, poţi întâlni aşa absurdităţi!" - spune comandantul tătarilor care - cu ajutorul unor ruşi vânzători de neam - a cucerit oraşul Vladimir şi alte oraşe ruseşti. Cât de tătarizată (sau, teologic vorbind, de protestanizată) e acum mintea multor contemporani din părţile Rusiei şi ale altor pământuri aşa-zis ortodoxe nu mai e (sau nu ar mai trebui să fie) o surpriză pentru nimeni. În Solyaris, Kris cade în rugăciune în faţa icoanei cu Sfânta Treime pictată de Rubliov. În Zerkalo / Oglinda vedem afişul filmului Andrei Rubliov pe unul din pereţii casei în care locuieşte personajul principal. Cuminţenia culorilor şi formelor din iconografia ortodoxă insuflă fiecare creaţie tarkovskiană. Rubliov e un film despre un pictor de icoane (tablourile religioase nu apăruseră încă în Rusia decât o dată cu Petru cel Mare), însă nu-l vezi nicio clipă pe marele iconar pictând. Tarkovski are simţul kitsch-ului. Caută expresia cinematografică a gândirii şi viziunii sale, ilustrativismul (fie el şi de tip ortodox) nu-l interesează. Ce îl interesează? Să-l aducă pe ecran pe autorul de care era atât de legat - Dostoievski. Să plăsmuiască acea "frumuseţe care va mântui omenirea", cum spunea autorul Karamazovilor. Şi acel sentiment mântuitor de ruşine, de pocăinţă, cum spunea psihologul Kris Kelvin din Solyaris. Iar pocăinţa - ne vesteşte aievea Teofan Grecul, celălalt mare iconar - este starea de pendulare între încredinţarea că suntem iertaţi de Dumnezeu şi conştiinţa propriei vinovăţii.
Am plecat de la Rubliov cu bucuria de a-l fi revăzut alături de fiul meu, Ioan, care - cu câteva săptămâni în urmă - văzuse (şi-i plăcuse) Cei şapte samurai. Şi care, sunt sigur, ar fi urmărit la fel de interesat fresca lui Tarkovski şi dacă nu i-aş fi şoptit la ureche fiecare dialog şi nu i-aş fi explicat unele scene. Multe ale filme de referinţă (capodopere, chiar) realizate mai ales după anii '90, mi-ar crea un uşor (sau mai pronunţat) sentiment de disconfort (nu doar în prezenţa copiilor), datorită unor explicitări şi neînfrânări la nivel de imagine şi limbaj. Filmele lui Tarkovski însă - toate, fără excepţie - le-aş putea urmări oricând, fără niciun sentiment de vinovăţie, în public.
