Ceea ce a contat cu adevărat pentru Tarkovski şi echipa lui (coscenaristul Andrei Mihalkov Koncealovski, operatorul Vadim Iusov, compozitorul Viaceslav Ovcinikov, actorii: Anatoli Soloniţîn, Nikolai Grinko, Nikolai Burliaev) a fost - o spune chiar regizorul - să demonstreze că experienţa de viaţă este ireversibilă, să ajungă la adevărul psihologic - însă ocolind, în mod deliberat, adevărul arheologic si etnografic. "Andrei Rubliov" - observa criticul Marcel Martin - "este un film al punerii în discuţie, al întrebărilor, şi aici aflăm temeiul măreţiei sale - aşa cum fusese cu 20 de ani în urmă Ivan cel Groaznic - măreţie care nu are nimic în comun cu solemnitatea pompoasă şi cu hagiografia candidă." Raportarea la Eisenstein este prezentă şi în rândurile entuziaste ale Monicăi Lovinescu din Unde scurte (vol. I): "De la Eisenstein, Rusia nu s-a mai întâlnit cu o asemenea împlinire cinematografică. Tarkovski în Rubliov se opreşte, cu fiecare secvenţă, asupra sensului perenei tragedii care este istoria Rusiei şi îi caută rădăcinile. Fiecare din aceste rădăcini aparţine răului. Ca şi Apocalipsa, Răstignirea este de toate zilele în Rusia. De aceea ea reprezintă, probabil, figura centrală a filmului lui Tarkovski."
Filmele lui Andrei Tarkovski - şi Andrei Rubliov nu face excepţie, dimpotrivă - au un ritm aparte, transmit o formă de energie devenită între timp un brand. Să fie însă acest ritm - pentru mulţi încă apăsător - doar o marcă a rădăcinilor răului, a "Răstignirii celei de toate zilele" din eterna Rusie? Ar face Tarkovski altfel de filme azi? Iată două întrebări cutezătoare şi ispititoare, cărora le găsim răspuns potrivit aşezării noastre în universul media ce ne înconjoară, potrivit raportării la focul sacru din penultimele secvenţe ale filmului, ce ne conduc spre lumea de frontieră a picturii transfigurative - icoana bizantină. A specula o eventuală "comercializare", o "deschidere" spre publicul larg a lui Tarkovski, în cazul în care ar mai fi trăit şi ar mai fi realizat alte filme (mai "accesibile", mai "ritmate"), ar fi în totală contradicţie cu tot ceea ce a crezut şi a dorit să transmită prin opera sa, începând cu Katok i skripka / Compresorul şi vioara (1960) şi terminând cu Offret / Sacrificiul (1986). A încerca să-ţi închipui un Tarkovski "modernizat", "ritmat", "adus la zi" echivalează poate cu a ţi-l închipui mai "uman", mai "comercial", mai "ritmat" pe însuşi Rubliov. Dar fresce ori picturi mai "ritmate" există cu prisosinţă, iar de la Renaştere încoace populează bisericile ori galeriile de artă, tot aşa cum din "mantaua" lui Tarkovski au ieşit câţiva regizori de art house care au preferat adesea un limbaj mai "direct", mai "accesibil", mai "comercial". Într-o lume a "libertăţilor democratice" şi, deopotrivă, a crizelor spirituale cum este lumea de azi, atât frescele canonice ale lui Rubliov, cât şi filmele lui Tarkovski - moving icons, mai curând decât moving pictures - sunt nepreţuite oaze de armonie şi frumuseţe salvifică, prilejuri de încântare sufletească şi catalizatori spre mărturisirea cea restauratoare.
Care a fost "profesiunea de credinţă" a lui Tarkovski pe care nici măcar libertatea de exprimare din occident (unde a filmat Nostalghia şi Offret / Sacrificiul, în Italia şi, respectiv, în Suedia) nu l-a ademenit s-o trădeze? Iat-o exprimată în volumul său de memorii şi reflecţii asupra cinematografului, Sculpting in Time: "Nu e nici o contradicţie între faptul că nu întreprind nimic pentru a face pe plac publicului şi totuşi nădăjduiesc sincer ca filmele mele să fie acceptate şi iubite de cei ce le văd..." Sunt gânduri şi convingeri venite din partea unui artist care, mai mult poate ca oricare altul, a nutrit un constant respect pentru public, pentru spectator, niciodată subestimându-i calităţile intelectuale. Goethe avea dreptate: "Dacă vrei un răspuns inteligent, trebuie să adresezi o întrebare inteligentă."