Despre detalii - Nunta micilor burghezi la Festivalul Eurothalia, 2013

Nu prea înţeleg de ce, dar Timişoara e unul din acele locuri din România despre care mulţi dintre noi ştim doar generalităţi. Bega, parcuri, Revoluţie, studenţime, plescaviţa, Poli Timişoara. Avem, în mod grosolan, o cultură din vederi şi felicitări de anii '80, din integrame, din clişee de turism fuşerit. Ca multe oraşe de la graniţă, Timişoara suferă din cauza perceperii ei ca un soi de "departe decent", care anulează detaliile şi reduce acest oraş viu, complex, occidental prin rânduială şi acalmie, la o noţiune banală de... "interesant".

Unul dintre detaliile care schimbă percepţia şi dau Timişoarei acea identitate despre care mulţi au de aflat este un festival internaţional de teatru, creat de Teatrul German de Stat din Timişoara. Mai exact, Festivalul de Teatru European Eurothalia, ediţia a III-a (9 - 17 noiembrie 2013), prin care Teatrul German tocmai a sărbătorit 60 de ani de viaţă. Nu neapărat despre aniversare o să vorbim aici, deşi 60 de ani sunt o performanţă pentru un teatru care şi-a pierdut, în ultimele decenii, aproape tot publicul lui specific - caz valabil şi pentru Teatrul Evreiesc din Bucureşti. Vorbim, în schimb, despre faptul că festivalul ar trebui să fie important pentru oraş şi pentru percepţia lui în ţară. Bine, poate n-o fi cum e TIFF pentru Cluj sau Medievalul pentru Sighişoara, dar Eurothalia cred că are suficientă identitate pentru a fi un fel de paşaport cultural al Timişoarei, ca oraş germanic.

Spectacolele (14 în total) au fost din Olanda, Elveţia, Germania, Polonia, Croaţia, România şi au atins mai multe "zone" ale esteticii de teatru, de la dans şi experiment teatralo-cinematografic, la improvizaţie. Nu pot să spun foarte sigur cum au fost primite de publicul timişorean aceste salturi de la un limbaj la altul, căci n-am putut să văd decât patru spectacole. De obicei, în festivaluri, reacţia e amestecată şi, uneori, stricată de snobism, aşa că foarte greu poţi să ştii dacă aplauzele de la final conţin entuziasm sau complezenţă. Ce pot să spun este că încăpăţânarea Teatrului German de a face festivalul, după doi ani de pauză, spune multe despre existenţa unui public care-l aştepta. Şi care, din câte am văzut în doar trei zile de festival, a reacţionat bine la diversitate. Nu bine, foarte bine.

Nunta micilor burghezi (r. Alexandru Dabija, Teatrul German de Stat, Timişoara). Nu mai e de mult o surpriză faptul că Dabija surprinde aproape de fiecare dată când face teatru. Dabija din sarcasticul Capra cu trei iezi nu e Dabija din apăsătorul şi liniarul Molly Sweeney, la fel cum stilul de lucru minimalist şi profund imaginativ din Absolut! e diferit de vizualitatea şi scenotehnica din tenebrosul Două loturi. E greu de tras concluzii, cât timp Dabija e ca un copil căruia nu-i poţi face poză pentru că nu stă locului...

În seria altceva-ului greu de anticipat intră şi Nunta micilor burghezi, pe un text scris de Brecht în tinereţe. Face parte dintr-o dramaturgie brechtiană atipică, despre care se ştie puţin, care a fost rar montată şi care, prin opţiunea pentru absurdul social, anticipa involuntar temele lui Ionescu şi Beckett. Dar nu despre estetică o să vorbim acum - deşi fără unitatea esteticii şi fără precizia incredibilă a actoriei spectacolul ăsta ar fi doar o mare intenţie -, ci despre starea pe care ţi-o dă spectacolul când îl vezi şi, mai ales, după ce-l vezi. E o poveste care lasă urme serioase de întunecare şi dezolare (în genul romanelor existenţialiste după care nu mai vrei nimic de la viaţă), fiindcă e în aşa fel alcătuită, încât începe vesel şi sfârşeşte traumatizant.

O nuntă. Mire, mireasă, neamuri, prieteni, multă mâncare şi, mai ales, un cadru festiv special: mobilierul nou-nouţ, pe care mirele l-a făcut cu mâinile lui şi care, cum scrie la carte, este expresia de dragoste, pricepere, stabilitate şi prospeţime din casa nouă a mirilor. Dar, din păcate, dragostea, priceperea etc. sunt cuvinte goale pentru aceşti burghezi, care au trăit toată viaţa în ipocrizie şi, mai ales, în micime socială. Printre amabilităţi de rutină şi vorbe dulci spuse în fraze complicate, pentru că aşa e la "casele mari", nuntaşii îşi dau arama pe faţă pe măsură ce beau. Îşi fac avansuri, se ating, se combină ca într-un chef de liceu scăpat de sub control şi, simultan cu aceste cascade de atracţii sexuale, se bârfesc cu voce tare şi scrâşnesc printre dinţi de ură.

E un amestec de apucături, care trădează disperarea tuturor de a corespunde unor modele sociale care fie nu mai sunt valabile, fie nu li se potrivesc. Mai degrabă e vorba de o expirare tristă a ceea ce ştiai că "ţine" ca modă socială, expirare ce generează multă frustrare şi cosmetizare şi care ne sună şi nouă, celor din 2013. De aceea, ori de câte ori mobilierul lucrat de mire se rupe în bucăţi (spectacolul e, de fapt, o distrugere treptată a mediului în care avansează povestea), personajele coboară încă o treaptă înspre sinceritate, spre hedonism.

De aceea spuneam mai sus că veselia de la început devine coşmar la final, cu atât mai mult cu cât forma în care Dabija îmbracă această poveste ţine mai mult de vis urât decât de realitate, reducând totul la instinctual. Personajele au mişcări de fantoşe prost mânuite, gesturi mecanice, priviri fixe, voci stridente şi, mai ales, feţe albe, cadaverice, ca nişte măşti (un zece cu felicitări pentru machiaj!). Ca să-ţi faci o idee, închipuie-ţi un fel de Thriller al lui Michael Jackson în versiune teatrală, cu personaje-cadavru şi muzică care întrerupe autocritic povestea, în dulcele stil clasic brechtian. Este, cel puţin vizual, o poveste care cade pe tine şi care îţi transmite acea cădere în gol şi acel vid care parcă doar în Rinocerii sau Cu uşile închise mai există la aşa cote.

Iar actorii (şi o spun ori de câte ori vine vorba de Teatrul German) sunt aici echivalentul unei maşini nemţeşti pe autostradă. Indiferent de vârstă, fiecare ştie pe ce "drum" este şi cu ce viteză să meargă; toţi îşi cunosc întinderea rolului şi aportul de sunet şi mişcare pe care îl aduc în scenă. Spectacolul este, datorită lor, o încrucişare precisă şi bine ritmată de registre estetice (grotesc, burlesc scarry, gotic, fals idilic, straniu), în care grimasele şi rostirile sunt la fel de importante ca acţiunea (opţiune regăsită şi în Două loturi, spectacolul lui Dabija de la TNB). Sunt jocuri de grup, armonii de mişcare care centrează în mod cinematografic atenţia pe detalii iar luminile şi coregrafia sunt în bună concordanţă cu tensiunea fiecărei situaţii. Nimic nu e mai mult decât ar trebui iar asta li se datorează celor zece actori, care joacă aici cu o tehnică ireproşabilă acel amestec de registre. Îi pomenesc pe toţi, prin enumerare, pentru că succesul lor e ansamblul, nu ieşirea la rampă: Rareş Hontzu, Dana Borteanu, Silvia Török, Olga Török, Franz Kattesch, Georg Peetz, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Konstantin Keidel, Patrick Cionac.