Lecţie de teatru - Privind-o pe Julie la Festivalul Eurothalia, 2013

Când scrii despre spectacole pe care lumea nu le poate vedea, pentru că se joacă în altă ţară, e ca şi când le-ai promite unor copii dulciuri pe care nu le ai. Ai vrea să "dai", dar nu ai ce, aşa că cel mult poţi vorbi despre cât de bine sau de rău e să mănânci dulciuri. Aşa, în general. De aceea, cronica de mai jos, care descrie un spectacol din Olanda, va vorbi despre lucruri generale, în teatru, pe care e bine să le ţinem minte. Şi, dacă n-o fi cu bănat, din care să învăţăm una-alta. De reţinut: spectacolul a putut fi văzut la Festivalul de Teatru Eurothalia (9 - 17 noiembrie 2013), organizat de Teatrul German de Stat din Timişoara.

Privind-o pe Julie (r. Bram Jansen, o producţie a Toneelschool Maastricht, Olanda). Când afli că e în olandeză şi că, poate, n-o să pricepi o iotă, primul impuls e să citeşti sinopsis-ul. Sau, dacă ai "educăţiune solidă", mergi la bibliotecă şi citeşti piesa (Domnişoara Julie a lui August Strindberg) de la care a pornit spectacolul. Din fericire, însă, spectacolul e pe înţelesul oricui. Nu pentru că e cu traducere în căşti, ci pentru că restrânge povestea într-un spectacol aproape mut, în care gesturile sunt atât de simple iar situaţiile fizice (în genul cinema-ului fără sonor) sunt atât de explicite, încât se face înţeles fără nici un fel de informaţie în plus. De fapt, cine a citit piesa şi vede spectacolul, n-o să-i vină să creadă că autorul e Strindberg, fiindcă vorbim despre unul dintre cele mai epuizante şi aparent nejucabile texte din dramaturgia modernă... Text greoi, mult, cerebral, cu conflicte psihologice de fineţea bisturiului, pe linia naturalismului.

Cum spuneam, regizorul Bram Jansen şterge cu buretele imensa cantitate de text. Dar o înlocuieşte cu scene fără vorbe, dublate în permanenţă de un voice-over care comentează, în genul filmului documentar, toate acţiunile personajelor pe care le vezi pe scenă. E un comentariu sec, ştiinţific, care reduce forţat viaţa personajelor la nivelul relaţiilor dintre animale. E ca o disecţie de laborator, care tratează psihologia ca instinct, lumea oamenilor ca habitat şi personajul drept cobai. Iar scena e un spaţiu îngust - bucătăria moşiei unde lucrează Jean şi soţia sa - închis cu un perete de sticlă, sugerând mai mult decât evident metafora unui soi de acvariu cu hamsteri, pe care voice-over-ul îl analizează la fiecare mişcare. Ai impresia ca te uiţi prin geamul unui salon de chirurgie, în timpul unei operaţii, doar că, aici, pacientul e mintea umană coborâtă la nivel de instict primar.

Soluţia mi se pare a fi dezarmant de simplă pentru a sugera, "dintr-un foc", tăvălugul de zbateri psihologice din textul lui Strindberg, fără ca tu să pleci de la teatru cu creierul stors de la atâta introspecţie şi război cerebral... Ba dimpotrivă, pleci zâmbind, pentru că spectacolul are mult umor în antiteza dintre jocul actoricesc şi ceea ce se spune voice-over-ul. Iar actoria simplă, cursivă, fără preţiozităţi, fără libertăţi excesive de interpretare care mai degrabă complică lucrurile, ajută foarte mult această poveste schematică. Totul trebuie să fie clar şi este clar, iar cei trei actori danezi o exprimă ţinând cont că povestea trebuie înţeleasă din gesturi, din poziţia corpurilor şi din priviri. Rar am putut vedea un spectacol mai explicit şi, totuşi, atât de profund, ca o apă adâncă şi limpede. Sper să nu pară exagerată comparaţia, dar exact asta e senzaţia când priveşti spectacolul.

Şi, acum, bomba: spectacolul e examenul de absolvire al regizorului Bram Jansen, din 2012, de la Academia de Teatru din Maastricht. Spectacol cu studenţi, făcut de studenţi, cu costuri evident foarte mici având în vedere simplitatea scenografiei. E ceea ce ne-a uluit pe mulţi, la ieşirea din sală, aducându-ne aminte cât de bine se poate lucra când ai o idee clară şi când vrei s-o exprimi neţinând cont de obligativitatea pioşeniei faţă de "marile texte". Până la urmă, e "mare" ceea ce e receptat ca fiind mare, aşa că acest mic spectacol studenţesc e, de fapt, o mare realizare care bifează tot ceea ce îşi doresc marii regizori în marele teatru românesc: fluenţă, claritate, profunzime şi, mai ales, rezultate mari cu buget mic.