Neputinţă sau bun-simţ? Confuzie sau adecvare la realitate? De fapt, două realităţi: prima, copleşitoarea bogăţie a operei lui Dante, o culme a civilizaţiei creştine, un sfârşit grandios al Evului Mediu, sinteză a gândirii patristice şi scolastice, punte către modernitatea Subiectului etern frământat. A doua: lucrurile descrise în Divina Commedia - o călătorie ce-ţi taie răsuflarea, oscilând între divin şi uman, comentariu teologic şi odă a iubirii, experienţă mistică şi revanşă literară asupra unui context personal şi istoric nefavorabil.
Aşadar, ce putea face Nekrošius? Toţi regizorii lumii, toţi scenografii şi tehnicienii, având la dispoziţie fonduri imense şi punându-şi eforturile împreună, s-ar fi declarat probabil neputincioşi în faţa unei asemenea succesiuni de imagini.
În fond, e vorba aici de o întrebare importantă: care sunt limitele teatrului? Există oare o superioritate a literaturii sau, cel puţin, o caracteristică ce-i dă un farmec special? Mario Vargas Llosa explica la Cluj că ceea ce literatura are în plus este provocarea pe care o oferă cititorului, invitaţia adresată acestuia de a-şi pune imaginaţia la contribuţie pentru a umple golurile imagistice lăsate de cuvinte. Aparenta slăbiciune a literaturii se transformă în forţa sa: cuvântul, din prezenţă constrângătoare şi totalitară, devine semn ce se deschide ca un evantai, ca o floare sau o explozie de culoare, către actualitatea infinită a tuturor formelor. Lăsăm nuanţele ("nu sunt în totalitate de acord, pentru că şi celelalte arte..." etc etc) şi păstrăm această frumoasă ipoteză. Înseamnă că Divina Comedie a regizorului lituanian este un exemplu de confruntare între literatură şi teatru.
Rezultatul? Nekrošius putea alege doar iubirea dintre Dante şi Beatrice ca punct nodal al propunerii sale artistice. O primă întrebare celor nedumeriţi sau revoltaţi: a ales Dante altceva? Care e esenţa operei sale? Găsim astfel pe scenă un personaj principal cum altfel decât modern, ce forjează şi purifică prin gesturi întreaga comoară de imagini evocată în opera scrisă. Confruntat cu limitele teatrului, Nekrošius le asumă până la capăt şi acceptă un pariu imposibil. Avem în faţă un superb duel sau, mai degrabă, un emoţionant dans al artelor, o declaraţie de iubire în care partenerii, Literatura şi Teatrul, nu se mulţumesc cu gesturile romantice şi complimentele, ci se provoacă reciproc pentru a creşte împreună. Toate câştigurile teatrului modern, toate încercările sale de a rafina la infinit arta gestului încărcat de sens, drumul lung de elaborare a spectacolului total în care trupul, sufletul, spaţiul şi lumina se unesc în aspiraţia spre transfigurare - toate acestea sunt puse în joc pentru a interpreta şi retransmite creativ comoara găsită de Alighieri.
Câteva reflectoare, o echipă de actori, un decor modest, o vioară şi o tobă sunt tot ce Eimuntas Nekrošius are la dispoziţie. Un veritabil manifest al teatrului este în faţa ochilor noştri, o stângăcie înduioşătoare, o smerenie stilistică, un bun-simţ ca semn al marelui artist ni se dezvăluie. Nu doar stările de spirit, ci şi peisajele şi diversele idei teologice sunt evocate prin gesturi simple, dense, uneori amuzante. Amintirea trecerii lui Hristos prin iad este schiţată rapid, aproape copilăreşte, prin alcătuirea de către actori a unui semn al crucii cu ajutorul unor beţe. Păcatul orbirii intelectuale e zugrăvit ca lovirea neîncetată a oamenilor de un panou-oglindă. Profetul Mahomed e o fiinţă fără chip, acoperită cu o mantie, închisă în sine, pentru totdeauna. Un papă căzut încă binecuvântează oamenii ca un fariseu, dar e apoi doborât, scuturat şi devorat de nişte duşmani invizibili. Ravagiile făcute de iubirea erotică deformată reies nu din trucuri scenografice, ci din mişcări, priviri, voci ce evocă disperarea, regretul şi sentimentul încă nestins. Dante duce cu el un balast de orgoliu, ce se manifestă nostim atunci când încearcă să se strecoare între păgânii virtuoşi din Limb. Dar o Doamnă e cu el, mustrându-l, îmbărbătându-l, rugându-se pentru el. Beatrice.
Iubirea. Dante îşi aminteşte astfel că nu e simplu spectator sau turist prin iad şi purgatoriu. Nici noi nu suntem simpli spectatori. Pe măsură ce apariţiile iubitei pierdute se afirmă ca laitmotiv, metoda regizorală şi toate gândurile precedente despre limitele teatrului pălesc, se relativizează. Nekrošius, actorii, Dante însuşi, fac loc splendorii adevărului. Unde nu este iubire, este iad. Dar iubirea a traversat iadul şi moartea, distrugându-le. După ce El, aparent înfrânt, a rupt porţile iadului şi a făcut ca lumina să izbucnească din adâncurile nefiinţei, "focul veşnic" devine doar o posibilitate, fără a mai fi o cale certă a vieţii de după moarte. Moartea şi iadul nu mai coincid, moartea nu mai este, iar iadul rămâne o alternativă deschisă strict de libertatea noastră. "Unde îţi este moarte, biruinţa ta? Unde este moarte, boldul tău?" (Osea 13,14) Şi cred că această intuiţie străveche a fost păstrată de Dante şi reluată astăzi, când ne-am aştepta mai puţin, de acest creator lituanian. Nici abordarea psihologizantă, nici cea "postmodernă" sau cea a romantismului siropos nu se află în spatele accentelor umoristice, al secvenţelor dureroase sau amuzante în care apare Beatrice, al simplităţii inocente cu care o mână de actori şi tehnicieni evocă groaza iadului sau regretele purgatoriului. Tocmai înţelegerea iadului ca virtualitate, ca act liber de închidere în sine în faţa fiinţei a cărei esenţă echivalează cu iubirea este nucleul teologic recuperat prin lectura aparent "critică" a regizorului. Dacă zeloşilor catehismului li se pare că demonii şi focul veşnic sunt realităţi "luate peste picior", bagatelizate în această piesă, ar trebui să redescopere esenţa Evangheliei, aceea a proclamării unei victorii care chiar a luat peste picior, a făcut de râs pretenţia, încărcată de seriozitate, a Diavolului de a fi stăpân al acestei lumi, şi a mângâiat blând pe creştet pe încruntaţii ce propun "tragicul" drept categorie estetică ce ar descrie cel mai bine realitatea. ("El a şters documentul cu poruncile care erau împotriva voastră şi l-a anulat, pironindu-l pe cruce. A despuiat principatele şi puterile şi le-a făcut de ocară în văzul tuturor, după ce a triumfat asupra lor, prin el însuşi." Col 2, 14-15) Dacă unii ar acuza piesa de "psihologizare", iar alţii de "teologizare", atunci toţi ar trebui să citească atât textul lui Dante, cât şi întreaga realitate cu alţi ochi, eventual ştergând cu seninătate demarcaţiile artificiale "real / ireal", "ficţiune / adevăr".
Iar dacă cineva e lipsit de speranţă, ar trebui să privească spre Dante şi Beatrice, astăzi şi întotdeauna. Era ceva sfidător în delicateţea cu care ea venea, plutind, pentru el, în momentele-cheie, peste suferinţă, moarte şi iad, mereu gata să-l ajute, să-l ridice şi să-l ierte. Căci, desigur, el avea ceva de ispăşit - că a uitat de ea, că s-a întors dinspre ea către plăceri trecătoare. Era desigur ceva ce încă oprea reîntâlnirea lor - inima sa încă neconvertită - care pe ea o aducea lângă el doar ca fantasmă şi nu ca realitate; era acel trecut încă neasumat şi purificat ce stătea în spatele acordului grav ce schimba muzica întâlnirilor onirice, fatalmente incomplete, ale celor doi. La capătul purgatoriului, la porţile paradisului, el o vede şi ştie că doar trecând prin focul căinţei şi iertării se vor putea reîntâlni. Acum lângă el, Beatrice se joacă şi se ţine de şotii, îl surprinde venind din spate întrebându-l: "Ghici cine-i?" Chiar şi pentru acest mic gest, atât de familiar şi copilăresc, atât de nepotrivit în comparaţie cu grozăviile pe care Dante le lăsase în spate, ar merita să spunem un "Da" entuziast abordării lui Nekrošius. Exact în această libertate, în acest curaj al ludicului, în această seninătate sfidătoare stau esenţa operei lui Dante şi cea a Evangheliei. În faţa morţii şi păcatului, iubirea; în faţa tragediei, speranţa; în faţa rigidităţii sufleteşti şi intelectuale, seninătatea, creativitatea, joaca; în faţa groazei lipsei de iertare, mângâierea. Piesa nu evocă şi drumul prin Paradis. Nu mai avea rost. Căci, după gestul amuzant al iubitei sale, dacă ar fi privit în urmă, călătorul ar fi descoperit că din iad şi purgatoriu rămăseseră doar nişte ruine.
Divina Comedie, după Dante Alighieri, regia: Eimuntas Nekrošius, Teatrul Meno Fortas, Lituania
9 iunie 2013, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu
Descarcă programul FITS, 2013 aici..