Eimuntas Nekrosjius - deconstrucţia vizuală a textului (1)

Festivalul Internaţional de Teatru Shakespeare a făcut la ediţia 2008, cea de-a şasea, un serviciu public: acela de a aduce în România spectacole de notorietate din Europa despre care cei mai mulţi dintre noi doar am auzit. Asta înseamnă un nivel minim de informaţie necesar oricărui ţinător de pană de prin jurnale. Puţini merg în străinătate să vadă spectacole sau la festivaluri să cunoască oameni, să iasă practic din cercul teatrului românesc. Cauzele obiective sau subiective ale acestei situaţii nu sunt tema acestui articol aşa că mă mulţumesc să constat o stare de fapt, aceea că ni se întâmplă să ne extaziem în faţa unui spectacol românesc fără să avem informaţia (absolut necesară) că acea estetică/formulă/idee/imagine există sau nu în alte spectacole, la alţi creatori de pe alte meleaguri. Lipsa de informaţie este unul dintre cei mai puternici duşmani ai unui critic. Este cu adevărat benefic atunci când spectacole de notorietate "se aduc la botul calului". Ediţia din acest an a Festivalului Shakespeare a fost din punctul acesta de vedere cel puţin inspirată.

Arhaic şi social în teatrul lituanian

Primul regizor lituanian care a ajuns în România a fost reprezentant al tinerei generaţii / noului stil, Oskaras Korsunovas, tot la Festivalul Shakespeare în 2006, când a prezentat Visul unei nopţi de vară de Shakespeare. În 2007, la B-Fit, Korsunovas a fost invitat din nou cu Drumul spre Damasc de Ibsen. Ambele spectacole au mizat pe probleme filozofic - universale şi pe estetica teatru-dans specifică regizorului şi nu au dat exact imaginea pe care o are Korsunovas în Lituania, aceea de promotor al teatrului contemporan de factură socială. Asta întrucât asemenea spectacole pe teme sociale sunt mult mai legate de anumite realităţi sociale între limite geografice fixe şi mai puţin interesante pentru străini. Korsunovas, influenţat de temele la modă în dramaturgia occidentală, i se "opune" într-un fel teatrului lui Eimuntas Nekrosjius, regizor apropiat de zona arhaică, mitologică din folclorul lituanian care a realizat spectacole vizuale poetic-metaforice bazate pe un sincretism simbolistic, stil care s-a dezvoltat apoi într-un suprarealism postmodern. Spectacolele lui Nekrosjius s-au păstrat ca temă în zona universalului, a problemelor existenţiale majore astfel că pentru spectatorul străin ele sunt perfect valabile, chiar dacă la Vilnius par "demodate" din cauza distanţării de socialul contemporan (situaţia lui Nekrosjius este cumva similară celei a lui Silviu Purcărete în teatrul românesc, de partea cealaltă, a socialului imediat fiind, de exemplu, Gianina Cărbunariu. Asta ca exemplificare a faptului că nu vorbim despre un creator valabil şi altul nevalabil, ci de două stiluri diferite de teatru). Anul acesta Festivalul Shakespeare a adus în România una dintre cele mai cunoscute, premiate şi longevive serii din teatrul contemporan, Trilogia Shakespeariană: Macbeth, Hamlet, Othello în regia lui Eimuntas Nekrosjius, toate producţii ale teatrului Meno Fortas din Vilnius.

Cum e vremea în Lituania?

Eimuntas Nekrosjius foloseşte metafora ca bază a spectacolelor sale, textul este filtrat prin imagini poetice încărcate puternic emoţional şi intelectual. Multiple simboluri arhaice extrase din misterioasa mitologie lituaniană cu rădăcini păgâne se topesc în imagini arhetipale realizate prin folosirea unor elemente de decor şi recuzită din materiale brute (fier, lemn, apă, foc, piatră), a luminii şi sunetului. Lumina stranie din Macbeth şi Hamlet, înfrigurată şi slabă generează un sentiment de nesiguranţă. Nekrosjius provoacă senzaţia de frig din lumină aşa cum creează frica din sunet. Muzica prezentă pe tot parcursul spectacolelor este fie o prelucrare minimalistă a folclorului arhaic lituanian (exact ce face la noi Grigore Leşe) la Macbeth, fie un tango creat doar din bocănituri la Hamlet (unde apar însă şi fragmente de operă), fie un sunet tensionat, înfundat, ameninţător la Othello. Oricum, toate spectacolele par a fi despre vreme. Este o întreagă poetică a frigului şi a întunericului de la Marea Baltică în Macbeth şi Hamlet sau a zilelor târzii de vară pe malul Mediteranei în Othello. Nekrosjius creează o atmosferă palpabilă ca o pânză de păianjen care se împregnează în construcţia spectacolului ca liant, structura dramaturgică, cea dramatică şi poetica vizuală fiind literalmente susţinute de luminile tulburate care le înconjoară pe vrăjitoarele din Macbeth, de strania şi nesfârşita zăpadă din penumbră la Hamlet şi de calda mângâiere solară din Othello (unde tot din lumină se face şi ceaţă!). Aerul capătă concreteţe la Nekrosjius, frigul, noaptea, chiciura şi ploaia devin textura spectacolului. Este o topitură de senzaţii create prin imagini tremurate, contacte (Hamlet pune piciorul gol pe gheaţă, senzaţia de rece dureros ajunge până în sală), mirosuri (vanilia cu care se droghează vrăjitoarele din Macbeth), sunete (marea calmă sau ameninţătoare din Othello). Nekrosjius creează cu maximă acurateţe şi rigoare un univers cinematografic.

Hamlet-ul de gheaţă al lui Nekrosjius

Nekrosjius imaginează Hamlet într-o interminabilă noapte friguroasă în care ninge continuu. Este o lume rustică, arhetipală cu valenţe tribale. Spectacolul se construieşte cu elementele materiale principale: gheaţă, foc, metal, lemn, se folosesc costume rustice (imense cojoace de blană) şi elemente muzicale primare (toba şi nişte tuburi lungi asemănătoare întrucâtva tulnicului de la noi). Textura spectacolului este una brută, nerafinată atât la nivelul recuzitei şi decorului, cât şi în interpretare. Jocul actorilor este direct, sincer, fără falsete, fără emfază (de exemplu, Claudius, brut şi brutal, aproape primitiv). De aici şi alegerea unui neprofesionist în rolul titular. Starul rock Andrius Mamontovas aflat la singura sa experienţă teatrală joacă acest rol de 11 ani. Mamontovas are un potenţial ludic foarte bun pe care îl foloseşte cu precădere în scenele de obrăznicie ale lui Hamlet la început (când îşi dă jos pantalonii) şi în cele de "nebunie", fără a dispune însă şi de o nuanţare extrem de detaliată. Jocul său nerafinat cadrează perfect cu ţesătura spectacolului (de precizat că nu există o notă peiorativă la termenul "nerafinat").

Nekrosjius deconstruieşte piesa lui Shakespeare, unele personaje dispar (Osric, Rosencrantz, Guilderstern), se renunţă la o parte din scene, dar regizorul transferă textul în vizual, cuvintele în corpul actorilor. În medievalul Elsinore în care ninge continuu, Nekrosjius călăuzeşte prin întuneric cuvântul către imagine într-o dramaturgie a fizicului. Nu întâmplător scenografia conţine utilaje impunătoare dintr-o veche tipografie: o presă, un disc zimţat pentru tăiat hârtia care este agăţat în centrul scenei şi alte instrumente de imprimat care pot deveni oricând de tortură. În plus, cele 12 versuri adăugate de Hamlet la piesa "Uciderea lui Gonzago" sunt arse şi prinţul suflă cenuşa pe chipul actorilor care "inspiră" cuvintele descompuse. Piesa lui Shakespeare se deconstruieşte în spectacolul lui Nekrosjius (şi) la propriu.

Obiectele sunt la modul real periculoase, iar pericolul se simte. În piesa de teatru în teatru, Regele Claudius este prins exact ca într-o cursă de şoareci în presa de tipărituri. Asta după ce s-a lăsat prins în cursă metaforic când este atras de actori să-l "ucidă" în piesă pe Gonzago care se dovedeşte a fi însăşi fantoma lui Hamlet cel cu adevărat asasinat.

Sigur, spectaculosul este creat prin combinaţia gheaţă - foc vizibilă în tot spectacolul şi care a atinge apogeul în celebra scenă "a fi sau a nu fi". Hamlet spune monologul sub un candelabru uriaş agăţat de discul zimţat pe care sunt plasate lumânări şi de care atârnă cuburi de gheaţă. Astfel, el se află în proximitatea pericolului (Mamontovas spunea că discul zimţat ar putea să-i taie braţul dacă se prăbuşeşte), iar flăcările topesc gheaţa, ceară fierbinte şi picături reci se preling pe corpul actorului şi îi dizolvă dantelata cămaşa de hârtie. Este momentul pierderii inocenţei în care Hamlet se dezice de sine însuşi, purificat de apă şi foc. Este frig la Elsinore, iar sentimentele îngheaţă.

O fantomă reală

Nekrosjius nu apelează la niciun fel de efecte scenice pentru a descrie Fantoma care are concreteţea personajelor reale, este omniprezentă, are o relaţie părintească, dar severă cu fiul său (îl plesneşte la propriu ca pe un copil neastâmpărat). Fantoma este cea care iniţiază strategia răzbunării, aproape că o impune când îi oferă lui Hamlet cubul de gheaţă în care se află arma crimei, pumnalul cu care acesta să îl ucidă pe Claudius, îl obligă să îşi asume această misiune frecându-i picioarele goale de gheaţă, astfel cuvintele tatălui pătrund prin pielea, iar durerea fizică a prinţului/actorului este aproape palpabilă. Răzbunarea stă însă de la început sub un semn rău. Discul zimţat atârnă ameninţător ca un soare mort deasupra lui Hamlet. Tot Fantoma este cea care îşi va jeli sfâşietor fiul de moartea căruia este responsabilă.

Hamletas - Plastica personajelor

Ofelia este nimfa apelor. La Nekrosjius, ea poartă o rochie verde ca marea înaintea furtunii, dar are nişte cizme uriaşe care parcă îi ghipsează picioarele. Este şi ea prizonieră în închisoarea Danemarcei. Cu o siluetă diafană, Ofelia (Viktoria Kuodyte) are o figură de fetiţă îmbătrînită, femeie-copil mumificată, aduce cumva cu Geraldine Chaplin. În jocurile lor de dragoste, Ofelia îl resuscitează pe Hamlet ca şi cum i-ar da oxigen. De altfel, ea este cea iniţiază relaţia fizică cu Hamlet, în timp ce el se complace în confuzie. Ca o gură de aer proaspăt în întunecatul Elsinore, Ofelia energizează totul în jurul ei, este castă şi senzuală în acelaşi timp, frumoasă şi urâtă, plină de vitalitate şi umor. Până şi moartea ei este "vie", este o moarte în viaţă. Nekrosjius foloseşte ritualuri vechi, ceremonialuri funebre ancestrale într-un dans al morţii pe care Ofelia îl execută cu aceeaşi vervă de până atunci. Rochia ei amplă, albastru marin flutură în falduri ca valurile. Moartea Ofeliei care nu apare la Nekrosjius ca text este povestită prin simbolistica imaginilor. Postmodernismul spectacolului se şi "aude" în limbajul defragmentar al Ofeliei din scena nebuniei cînd ea scrâşneşte ca un copil, interpretează un cântec de leagăn, aleargă, dar are şi momente de tăcere nemişcată. La primitiv apelează Nekrosjius şi în relaţia tată - fiică. Suspectând o eventuală agresare a fiicei sale de către Hamlet, Polonius o supune pe Ofelia unei proceduri empirice de avort, punând-o cu picioarele în apă fierbinte (cu muştar?). Agresiunea abia aici se consumă.

Horatio este umbra lui Hamlet, primitiv, simplu şi credincios ca un câine, el este expresia lui Hamlet. Dacă prinţul poartă masca nebuniei sub aparenţa unui bufon (e doar o mască, la Nekrosjius nu Hamlet şi Ofelia sunt nebuni, ci ceilalţi), Horatio este cel care îi exteriorizează sentimentele la nivel primar. El îl conduce ritualic pe prinţ la întâlnirea cu Fantoma, încălzindu-l cu propriul cojoc, căci poartă amândoi aceeaşi haină. Horatio este "epiderma" lui Hamlet.

Unele personaje sunt creionate dintr-o singură tuşă. Gertrude şi Claudius sunt un cuplu respingător şi rudimentar. Claudius o terorizează pe nevrotica Gertrude redusă la rolul de servant şi care asistă imună la premeditarea asasinării lui Hamlet. Hamlet se leagănă în poziţia fetusului cerşind tandreţea maternă când o roagă pe Gertrude să nu revină în patul lui Claudius. Regina rămâne impasibilă. Relaţia mamă-fiu este complet compromisă.

Multe dintre soluţiile lui Nekrosjius au spectaculozitatea filmului. Scena asasinării lui Polonius este antologică din acest punct de vedere. El se ascunde într-un cufăr de lemn în care poate respira doar cu ajutorul unui fluier (un alt posibil instrument muzical arhaic lituanian care arată ca un baston subţire şi care este cel la care Hamlet îl invită pe Rosencrantz să cânte. În lipsa lui Rosencrantz şi Guilderstern, la Nekrosjius dialogul se poartă între Hamlet şi Polonius). Hamlet pune însă capătul fluierului într-un pahar cu apă şi priveşte calm şi atent cum se fac bulbuci. Polonius moare înecat într-un pahar cu apă. Ca un şoarece. Logica lui Nekrosjius este impecabilă.

Duelul este o altă scenă memorabilă, construită brechtian, din energii şi sunete. Personajele-suport (actorii / groparii / curtenii) şfichiuiesc violent aerul cu săbiile într-o mişcare ritmică. Laertes şi Hamlet intră în joc în contratimp. Muzica săbiilor este ucigătoare. Hamlet îşi găseşte moartea prin simpla plasarea a mâinii în apa care picură sonor pe toba ţinută de Fantomă. Imaginea este echivalentul replicii "restul e tăcere". Nekrosjius îl montează pe Shakespeare aproape replică cu replică.