Fibra corozivă o caracterizează pe Gianina Cărbunariu, iar graţie unor spectacole ca Sado-maso blues bar, Roşia Montană / Pe linie fizică şi politică, mady-baby.edu sau X milimetri din Y kilometri, a reuşit să se impună tăios pe scena teatrului românesc. Contextul spectacolului Solitaritate este cu atât mai interesant cu cât el este montat pe scena unui teatru care la ultimele două ediţii ale Galei Premiilor Uniter şi-a revendicat titlul pentru Cel mai bun spectacol, în 2012 cu Ultima zi a tinereţii în regia lui Yuri Kordonsky, iar în 2013 cu spectacolul Călătoriile lui Gulliver, o serie de exerciţii scenice coordonate de Silviu Purcărete. Cu toate diferenţele de background dintre un regizor ca Gianina Cărbunariu şi un teatru naţional precum "Radu Stanca", Solitaritate este un spectacol viu, tulburător de trist, precum râsul isteric - eliberator inexplicabil din faţa unui sicriu la o înmormântare; o raritate în repertoriul unui teatru de o asemenea anvergură, prezent în circuitul programelor internaţionale care susţin dialogul multicultural.
Linia de demarcaţie, linia aceea invizibilă dintre scenă şi public, se transformă când într-un zid ridicat între un cartier locuit de ţigani şi restul oraşului Baia Mare, când într-un tricolor uriaş în care se zbate captivă o bonă filipineză (cel mai bun moment al spectacolului), când în Catedrala Mântuirii Neamului, o necesitate publică într-o Românie extrem de săracă şi de dezbinată, scop întru care merită direcţionaţi cei 2% din impozitul pe venit. Solitaritate stârneşte indignare cu aceeaşi uşurinţă cu care stârneşte hohote de râs. La funeraliile unei mari actriţe, o anume Ionescu-Popescu, fostă Arkadina în dosarele securităţii pentru care schiţa zilnic portretele colegilor săi, pe scenă este adusă o cruce transparentă imensă în interiorul căreia se agită zgomotos bile cu numerele norocoase de la extragerea loto. Instalaţia poate funcţiona la fel de bine şi ca lucrare de sine stătătoare într-o galerie de artă. Momentul este unul extrem de acid, o lovitură fără menajamente primită direct în stomac.
În spectacolul Solitaritate, Gianina Cărbunariu surpinde în tuşe îngroşate şi groteşti realitatea românească, întocmai cum ne-au obişnuit să o facă filmele lui Lucian Pintilie sau filmele noului val românesc. În foaierul teatrului, înainte de începerea spectacolului, publicul este primit în prezenţa unui sicriu, dar el este uitat cu rapiditate, la fel cum memoria colectivă se preface că uită sau că nu vede neregulile unui sistem schizofrenic, speriată de confruntare şi mai ales de schimbare. Discriminarea, pierderea identităţii, dezbinarea societăţii, marginalizarea, superficialitatea exagerată sunt toate consecinţele unei societăţi incapabile să ofere soluţii, capabilă doar să îndrepte degetul spre a arăta probleme, ca şi cum acestea nu i-ar aparţine. Un astfel de spaţiu favorizează apariţia indivizilor hibrizi, zdrobiţi fizic şi moral de societate, iar mai apoi învinuiţi şi izolaţi. Într-o astfel de comunitate în care reperele, curajul şi iniţiativa lipsesc cu seninătate, dialogul se poartă fără argumente, iar balanţa se înclină aproape de fiecare dată înspre cei care deţin puterea. Însă puterea nu este un etalon al educaţiei, al inteligenţei, al normalităţii, ci este un mijloc pe care oricine îl poate obţine. Oricine, nu fiecare!
Solitaritate va avea premiera în cadrul celei de-a XX-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, urmând să fie prezentat în 2014 în programul oficial al Festivalului de la Avignon, precum şi în stagiunea Teatrului Naţional din Bruxelles. Textul şi regia spectacolului poartă amprenta inconfundabilă a Gianinei Cărbunariu, iar din distribuţie merită amintiţi Marius Turdeanu, Ofelia Popii şi Mariana Mihu. Solitaritate este un spectacol pentru cei care nu cred în teatru, pentru cei care, în general, nu sunt reprezentaţi pe scenă pentru că nu contează, dar şi pentru cei care mai cred în teatru şi mai speră ceva de la el.