Aflat în spital pe tot parcursul revoluţiei, jurnalistul află despre revolte indirect - observând norul de gaze lacrimogene de deasupra oraşului, auzind sunetele mulţimii şi ale armelor şi, în cele din urmă, din filmele, fotografiile şi tweet-urile cu care este încărcat telefonul mobil al unui rănit internat în acelaşi salon.
Ca la orice taifas, firul evenimentelor oscilează de la istoria personală a fotografului, la părerile sale legate de societatea în care trăieşte, la mici detalii observate în timp ce-şi face meseria (la întâlniri oficiale ale preşedintelui sau în palatul prezidenţial). Fundalul vizual este format exclusiv din imagini destul de statice din redacţia ziarului Al-Ahram, mare cotidian egiptean aservit regimului Mubarak, la care fotograful este angajat. Este o clădire cu un aer şaptezecist, neîngrijită, slab luminată şi pitorească. Uşile de metal zgâriat ale liftului se deschid de fiecare dată la un alt etaj, dezvăluind recepţionişti îmbrăcaţi la fel, stând în spatele unor mese similare, dar cu atitudini diferite.
Conceptul de imagine este elementul-cheie şi laitmotivul filmului. Totul gravitează în jurul contextelor stricte în care era permis să-l fotografiezi pe preşedinte, activităţilor care nu se cădea a fi fotografiate, pozelor nevinovate care puteau însemna o trimitere în arest. Aflăm că oamenii erau reticenţi şi se considerau nedemni să reprezinte, în mediocritatea lor, Egiptul pe film, atitudine care s-a schimbat la 180 de grade în timpul revoluţiei, când nu numai că îşi asumaseră rolul de a reprezenta Egiptul, dar făceau filme şi fotografii pentru a(-şi) aduce aminte de ce se întâmpla acolo.
Imaginile strict descriptive pot face filmul greu de urmărit pentru un spectator care are nevoie de suport vizual ca să poată ţine pasul cu discursul. Treptat, însă, ne familiarizăm cu atmosfera rutinieră, resemnată şi uneori senină din spatele munţilor de documente şi al cadrelor de uşi cojite. Toate elementele contribuie la formarea unei imagini atent stratificate şi tandre despre Egipt, evenimentele prin care a trecut în ultima vreme şi impactul lor asupra populaţiei.
Spre sfârşitul filmului, un depozit mare cu role uriaşe, albe de hârtie parcă aşteaptă să scrie istoria care va urma. Ultima scenă, singura filmată în exterior, urmăreşte ghidonul unui curier pe mopedă care, probabil, distribuie ziare şi împarte noutăţi despre Egiptul de astăzi. Întregul film lasă senzaţia unei fotografii de stradă cu oameni săraci, în spatele căreia se poate ghici un fotograf căruia îi sunt dragi cei din dreptul obiectivului.
Descarcă broşura One World Romania, 2014 aici..