Cine a colorat aşteptarea în galben? - The 727 Days without Karamo la One World, 2014

Se spune că cea mai bună metodă de a înţelege un ansamblu este să îi priveşti detaliile. Îndeaproape. La fel se întâmplă şi în documentarul The 727 Days without Karamo. Dar cine este Karamo şi de ce numără cineva cu exactitate zilele petrecute în absenţa lui? Karamo este un bărbat de origine africană, căsătorit cu o femeie austriacă, împreună cu care are doi copii. Pe el, însă, nu îl vom vedea deloc. Din cauza legilor imigraţioniste ale statului european, cât timp fetiţa învaţă adunarea, mama adună zilele care au trecut de când nu şi-a mai văzut soţul.

Nu este, iar asta trebuie specificat încă de la început, un documentar care îşi propune să examineze obiectiv problema imigranţilor europeni. Regizoarea, Anja Salomonowitz, este în mod evident de partea subiecţilor ei. Este mai degrabă un documentar artistic, aproape experimental, despre absenţă şi aşteptare care devine însă, şi profund politic.

Urmează alte douăzeci de poveşti. Un bărbat care încearcă să-şi încurajeze soţia asiatică (şi pe sine totodată) că va primi permisiunea de a reveni în Viena. Altă femeie care stă în pat şi citeşte dintr-o scrisoare primită de la tatăl ei: I won't come to your wedding in Morroco. Un bucătar afro-american pe care îl amuză că austriecii mănâncă şi carne de cal. Un bărbat care-şi iubeşte partenerul din Columbia. O mamă cu patru copii, al cărei soţ nu are voie să lucreze, rămânându-i ei "dreptul" de munci zece ore pe zi.

Deşi diferite, toate poveştile au ceva în comun. Cineva trebuie să aştepte. Iar în acest documentar aşteptarea devine sinonimă cu un sistem birocratic, organizat aproape kafkian. Împlinirea iubirii ţine de primirea cetăţeniei. Or, pentru asta e nevoie să ştii limba germană. De multe ori, actele eliberate de ţara natală nu sunt considerate valabile. Însă principalul criteriu în tratamentul discriminatoriu rămâne cel financiar: pentru a deveni cetăţean austriac, venitul tău nu trebuie să fie sub 1.800 Euro.

Celălalt link al poveştilor este, precum în toate documentarele realizate de Anja Salomonowitz, o culoare. Galben aici. Poate simboliza speranţa, curajul. Poate angoasa. Un lucru e însă cert - în acest tablou, cineva a colorat aşteptarea în galben. Cuplurile care apar - niciodată de două ori - şi îşi prezintă propria luptă cu sistemul trăiesc într-o recurenţă continuă a acestei culori, de cele mai multe ori în nuanţe aprinse. Un pix, o pernă, un tricou, ceva trebuie să fie colorat în galben, astfel încât spectatorul să nu uite că priveşte totuşi un tablou, un întreg, dar de aproape.

Pe tot parcursul documentarului, te izbeşti de noţiunea de timp; un timp contorizat, care trece greu şi este, precum într-un sistem birocratic, numărat până în ultima secundă dintr-o oră. Un el îi spune ei că va aştepta trei zile să îl sune. O altă ea îi spune altui el că în cinci zile şi cinci luni frunzele vor fi de un galben şi mai intens. Un bărbat povesteşte cum soţia lui trebuie să facă un drum de patru ore pentru a ajunge la un curs de germană care durează doar o oră. Aşa cum pentru cineva cele 727 de zile fără Karamo sunt un mod de a-şi defini şi explica viaţa, pentru altcineva există cele 455 de zile fără Tony. Atunci nu poţi să nu te întrebi: care este graniţa dintre viaţa publică şi viaţa privată? Unde începe şi unde se opreşte intruziunea statului în viaţa intimă a cetăţenilor?

Răspunsul îl oferă tot Anja. Un designer columbian nu are permisiunea de a călători nici măcar până în Berlin. Ca să îşi umple timpul se ocupă de grădinărit, asistat de câinele lui - este singura modalitate de a rămâne alături de soţia lui. În interviul pe care îl dă, el spune: In Bogota I wouldn't live in a small house. In Bogota I wouldn't swab leaves. In Bogota I wouldn't plant parsley. Şi cred că aici găsim ideea esenţială. Oamenii ar trebui să fie liberi să-şi aleagă atât fericirea, cât şi nefericirea. Când îţi poţi asuma propriile decizii, capeţi o altă conştiinţă. Devii responsabil de acţiunile tale şi de consecinţele lor; şi poate că această este formula simplificată a unui bun cetăţean.

Următoarea întrebare ar fi: acest documentar priveşte doar o problemă a statului austriac sau, urmărindu-l, putem înţelege ceva şi despre noi? Adevărul este că acest tratament discriminatoriu rămâne o problemă în multe locuri ale lumii. La noi, spre exemplu, un basarabean nu poate încheia un contract cu o firmă de telefonie pe numele lui; primeşte o singură explicaţie, e mai complicat. Un om de altă naţionalitate care vrea să obţină cetăţenie română trebuie sa deţină o proprietate de cel puţin 37 m². Cuplurile stabilite în România formate dintr-un român şi cineva de altă naţionalitate trebuie să treacă prin interviuri ale căror întrebări sunt cât mai variate: parfumul folosit de ea, marca de detergent, culoarea periuţei de dinţi ş.a.m.d. Dar aceste fapte duc spre alte întrebări.

Revenind la documentarul nostru, un lucru rămân cert în odiseea birocratică a imigranţilor. În ciuda statului austriac (a cărui ideologie e formulată atât de bine de tatăl care îi scrie fiicei sale: Multicultural only works at parties), cetăţenii austrieci continuă să se îndrăgostească de oameni de alte naţionalităţi cu care îşi doresc mai apoi să îşi întemeieze o familie.

Prezentat în cadrul festivalului de film documentar One World Romania 2014, The 727 Days without Karamo rămâne o invitaţie deschisă către spectatori de a intra în tabăra rebelilor pentru cauză odată ce au reuşit să privească tabloul îndeaproape.