Cum de coreenii nu pot face filme proaste? - Corespondenţă de la Berlinală, 2014

Berlin, 9 februarie 2014: Asta-i întrebarea care m-a urmărit sîmbătă, în a treia zi a Berlinalei, mai ales că am avut şansa să pot vedea o veritabilă capodoperă-cult semnată de un cineast sud-coreean cu sclipiri de geniu, Bong Joon-ho (Memories of Murder, Gwoemul / The Host, Madeo / Mother). Şi nu a fost deloc uşor să reuşesc să văd Snowpiercer la Berlin, căci filmul nu a avut decît două proiecţii, la care biletele s-au vîndut cu multe zile în avans şi, normal, sălile s-au umplut pînă la refuz, astfel încît doar o mică parte dintre doritorii posesori de badge-uri, care de obicei nu au probleme cu accesul, au reuşit să pătrundă.
 
Probabil la vîlva pe care a stîrnit-o filmul a contribuit şi disputa dintre regizor şi distribuitorul american, celebrul Harvey Weinstein. Acesta din urmă a vrut să aducă modificări radicale filmului (să taie vreo 20 de minute, să adauge voice-over etc.), pentru a-l face mai uşor de înţeles de către compatrioţii săi, dar Bong Joon-ho s-a opus categoric, aşa că Snowpiercer nu va avea decît o distribuţie limitată în SUA. Asta în condiţiile în care director's cut-ul a fost foarte bine primit, de public şi de critică, în Coreea (aproape 10 milioane de bilete vîndute!) şi în Franţa...

Aşadar, nu e de mirare că foarte mulţi cinefili (inclusiv americani, evident) au ţinut să vadă "versiunea lungă" (cu puţin peste două ore) prezentată la Berlin. Iar cei care au reuşit, sînt convins, nu au regretat, pentru că Snowpiercer, cel mai scump film coreean realizat vreodată (a avut un buget de aproape 40 de milioane de dolari, unul dintre producători fiind un alt cineast mare, Park Chan-wook, autorul "trilogiei răzbunării"), este noul Blade Runner. Eu unul sper să-l pot revedea măcar la TIFF 2014, dacă nu şi în programul cinematografelor noastre.

Scenariul lui Bong Joon-ho este bazat pe La Transperceneige, o populară serie de romane grafice în alb-negru, semnată de Jacques Lob şi Benjamin Legrand (scenarişti) şi Jean-Marc Rochette (desene). Se spune că, atunci cînd cineastul coreean a descoperit, într-o librărie din Seul, traducerea seriei franţuzeşti, a devorat pe loc toate cele trei volume. Filmul, ca parabolă despre apusul umanităţii (într-un viitor postapocaliptic, singurii supravieţuitori umani trăiesc, cu diferenţele de clasă aferente, într-un tren care străbate fără oprire peisajele îngheţate), dar şi ca entertainment de cea mai bună calitate, este absolut magnific. E vorbit mai mult în engleză decât în coreeană, iar în distribuţie, pe lîngă actorul-fetiş al regizorului (Song Kang-ho) şi Ko A-sung (copila răpită de monstrul din The Host), au roluri importante Chris Evans, Tilda Swinton, Jamie Bell, John Hurt sau Ed Harris. Nu în ultimul rând, Vlad "Bebe" Ivanov are un rol de bad guy senzaţional, putînd rivaliza cu Robert Patrick în Terminator 2. Din păcate, Bong Joon-ho, care este implicat acum în debutul regizoral al scenaristului lui Memories for Murder, nu a putut veni la Belin, dar a transmis un mesaj video foarte amuzant, în care îi saluta pe Tilda Swinton şi John Hurt, în acelaşi timp cerîndu-şi scuze lui Christoph Terhecte, şeful de la "Forum" (secţiunea în care a fost prezentat Snowpiercer la Berlin), şi promiţîndu-i că în 2015 va lucra voluntar pentru el.
 
Tot sîmbătă am văzut un alt film coreean, de această dată un lungmetraj de debut (pînă acum, cel mai izbutit din cadrul "Forum"-ului), 10 Minutes de Lee Yong-seung, film distins în 2013 la Festivalul de la Busan. Protagonistul, Ho-chan, este un tânăr idealist, care visează să ajungă producător de televiziune, dar care este nevoit să accepte un post de intern într-o agenţie guvernamentală, pentru a-şi putea sprijini părinţii, afectaţi de finalul perioadei de boom economic, şi fratele mai mic, viitor student la Arte. Filmul începe mai lent, dar aceasta este strategia regizorului debutant pentru a ne face să empatizăm mai întâi cu rutina eroului, apoi - după ce Ho-chan pierde postul promis în faţa unei incompetente cu relaţii, iar evenimentele vin în crescendo - cu exasperarea sa crescîndă, pe măsură ce este tot mai umilit de colegii săi, tot mai detestabili şi ridicoli, şi de părinţi, care nu sunt capabili să depăşească prăpastia dintre generaţii. Povestea se dovedeşte universală, iar finalul este antologic. Nu încape îndoială, coreenii ştiu să facă filme...