Filme şi subiecte româneşti la Berlinală, 2014

După cum se ştie, un meci de fotbal şi un film (mai bine zis, un lungmetraj) au în comun durata standard: fără prelungiri, şi unul, şi celălalt ţin în jur de 90 de minute. Aşadar, teoretic, cu orice partidă reprodusă în timp real se poate realiza un lungmetraj. Numai că, după ştiinţa mea, primul cineast care a făcut acest lucru este Corneliu Porumboiu. Este vorba de filmul Al doilea joc, al patrulea lungmetraj semnat de regizorul român, prezentat în cadrul secţiunii Forum a Berlinalei din 2014.
 
Meciul cu pricina este un derbi Dinamo-Steaua din iarna lui 1988. Fiind vorba de acea perioadă, asta înseamnă un meci între primele două echipe din prima divizie, fiecare cu o grămadă de vedete (în plus, una dintre ele cîştigase recent Cupa Campionilor Europeni) şi, la nivel simbolic, o înfruntare între Armată şi Securitate.
 
În acest caz, asta mai înseamnă un teren acoperit cu zăpadă şi o ninsoare neîntreruptă pe parcursul partidei, precum şi primul meci important, la centru, pentru arbitrul vasluian Adrian Porumboiu.
 
Cineastul Corneliu Porumboiu, fiul "centralului" de atunci, ne propune să revedem jocul, aşa cum a fost el transmis de televiziunea naţională şi înregistrat pe o casetă video. Însă zgomotele meciului şi comentariile crainicului sînt tăiate, rămînînd doar un zumzet, încet şi permanent, peste care se adaugă dialogul dintre tată şi fiu, la revederea partidei după vreo 25 de ani, acesta constituind, vorba lui Ion Barbu, "un joc secund, mai pur". Meciul de atunci, încheiat cu o remiză albă ca zăpada, nu e cine ştie ce spectacol, mai ales din pricina condiţiilor de joc, şi pentru spectatorii de azi (chiar români, ca să nu mai vorbim de străini) nu mai prezintă prea mare interes, după cum recunoaşte Adrian Porumboiu însuşi. Pe noi ne interesează în special acest "al doilea joc", care justifică atît realizarea filmului, cît şi prezentarea lui în cadrul unui festival de specialitate.

Pe lîngă dialogul amintit, la început Corneliu Porumboiu mai introduce o explicaţie contextualizatoare: la vîrsta de 7 sau 8 ani (cu vreo 5-6 ani înainte de meciul cu pricina), un necunoscut i-a spus, la telefon, să-şi convingă tatăl să renunţe la arbitraj, dacă nu vrea să moară; fiul a transmis mesajul, dar tatăl a continuat să arbitreze. Acest "carton" justifică şi un schimb de replici ulterior, în care cineastul, convins că meciul "arată ca un film de-al meu", în care "nu se-ntîmplă nimic", îşi exprimă intenţia de a face din el un film, în care arbitrul să fie personaj principal. Iar la finalul partidei / casetei, cînd începe să curgă genericul TVR, regizorul introduce o piesă muzicală de Max Richter intitulată Winter 1, de fapt o "recompunere" (sau un alt "joc secund") după Antonio Vivaldi. Mai există, pe parcursul dialogului, alte cîteva comentarii metacinematografice sau autoreferenţiale. De pildă, Corneliu Porumboiu afirmă că îi place zăpada, pentru că "are un soi de poezie", şi, chiar dacă tatăl său i-o taie scurt ("Are pe naiba!"), mărturisirea cineastului ne trimite imediat cu gîndul la filmul său A fost sau n-a fost?.

Înainte de a stabili dacă Al doilea joc este un film bun sau nu, trebuie să decidem dacă el este un film. Sau, mai bine zis, ar trebui sa revenim la veşnic actuala întrebare baziniană: ce este cinematograful? Şi cred că aici fiecare trebuie să răspundă singur.

[Fişa tehnică a meciului din film:

Dinamo - Steaua 0-0
3 decembrie 1988, stadion "Dinamo"

Dinamo: Stelea - Mihăescu, Rednic, Andone, Varga - Lupu, Lupescu, Mateuţ, Sabău - Vaişcovici (69 Răducioiu), Cămătaru.
Antrenor: Mircea Lucescu
Steaua: Lung - D. Petrescu, Iovan, Belodedici, Ungureanu - T. Stoica, Rotariu, Hagi, I. Dumitrescu - Lăcătuş, Piţurcă (69 Balint).
Antrenor: Anghel Iordănescu
Arbitru: Ad. Porumboiu (Vaslui). Asistenţi: I. Crăciunescu (Rm. Vîlcea), M. Salomir (Cluj)
Cartonaşe galbene: Mihăescu / I. Dumitrescu, Lăcătuş]

Tot în cadrul secţiunii "Forum" au fost prezentate două documentare legate de România. Primul este Le Beau danger (Germania) de René Frölke, un film-portret experimental dedicat scriitorului de origine română Norman Manea. Pe ecran apar fragmente din două texte ale prozatorului (povestirea Puteam fi patru şi romanul Plicul negru), alternate cu secvenţe, alb-negru şi color, reprezentative pentru Norman Manea, care ne este prezentat la masa de lucru, la interviuri, la tîrguri de carte, la întîlniri cu cititorii sau la o ceremonie de decernare a titlului Doctor Honoris Causa. De la un cimitir evreiesc din Bucovina pînă la Bucureştiul zilelor noastre, se discută (în engleză, română, franceză, italiană sau spaniolă) despre opera şi biografia scriitorului, dar şi despre Benjamin Fondane sau Drieu la Rochelle.

René Frölke se joacă mult şi cu sunetul, suprapunînd colaje cu zgomote ale naturii peste imagini de la un eveniment sau scăzînd şi crescînd treptat nivelul sonor (replicile sînt uneori subtitrate). Nu ne sînt oferite explicaţii, ci doar fragmente dintr-o viaţă. Un moment amuzant este acela cînd Norman Manea discută cu regizorul-operator care-l urmăreşte cu camera. Iar imaginea-cheie este cea a melcului salvat şi adus la adăpost de scriitor, melc care-şi părăseşte bolul şi îşi întinde antenele către libertate. Dată fiind natura eseistică şi fragmentară a acestui portret care-şi propune să găsească o cale de comunicare între cinematograf şi literatură, cred că subiectul (viaţa şi opera lui Norman Manea) este departe de a fi epuizat.
 
În fine, Pădurea e ca muntele, vezi? (România-Germania), de Christiane Schmidt (absolventă a Şcolii de Film şi Televiziune din München) şi Didier Guillain, este un film cu o formă mai familiară, un documentar observaţional filmat, pe parcursul cîtorva anotimpuri, în comuna Vîlcele, aflată pe un deal împădurit, înconjurat de munţi, la marginea oraşului Sfântu Gheorghe. Locuitorii sînt romi, majoritatea adventişti, şi se străduiesc să supravieţuiască furînd lemne şi vînzîndu-le, practicînd muncile cîmpului sau mîncînd ce le oferă pădurea.

Realizatorii se străduiesc să nu intervină în ceea ce observă şi înregistrează prin intermediul aparatului de filmat (pe de altă parte, decupajul nu este cronologic şi, la început, sînt montate în paralel, pentru dinamism, mai multe acţiuni), dar uneori subiecţii din faţa camerei vorbesc cu ei şi sînt conştienţi mereu de prezenţa lor. Totuşi, intimitatea obţinută este remarcabilă, personajele spunîndu-şi poveştile şi confesîndu-se în faţa lor (şi a noastră). Filmul, cu momente amuzante, dar şi foarte emoţionante, devine astfel o mărturie a unei comunităţi în care, în ciuda sărăciei omniprezente şi a inevitabilelor rivalităţi, oamenii se iubesc şi au grijă unii de ceilalţi, trăiesc cu teama lui Dumnezeu în suflet şi se străduiesc să facă bine. Titlul vine de la o constatare a unui copil, care, cu regretul că n-a urcat niciodată pe munte, constată, privind în zare, că pădurea şi muntele se contopesc, fiind ca nişte surori gemene.