Berlinala germano-asiatică - Festivalul de Film de la Berlin, 2014

Jumătate dintre filmele din selecţia oficială a Berlinalei de anul acesta au fost producţii şi coproducţii germane. Totuşi, ţara-gazdă a intrat în palmaresul principal al ediţiei doar cu două filme. Cel mai important Urs de Argint, Marele Premiul al Juriului (prezidat anul acesta de scenaristul şi producătorul american James Schamus), a fost decernat chiar filmului care a deschis Festivalul, superbul The Grand Budapest Hotel al cineastului american Wes Anderson, o coproducţie britanico-germană filmată la legendarele studiouri Babelsberg din Potsdam, de lîngă Berlin; filmul va fi distribuit şi la noi, aşa că voi reveni asupra lui. Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu a fost acordat fraţilor Dietrich şi Anna Brüggemann, pentru drama Stations of the Cross / Kreuzweg, (coproducţie germano-franceză), regizată de primul.

După Germania, ţara cea mai bine reprezentată în Competiţie a fost China, cu trei filme. Cel mai bine primit dintre ele, noir-ul Black Coal, Thin Ice / Bai ri yan huo al lui Diao Yinan, a reuşit performanţa de a cîştiga atît marele trofeu, Ursul de Aur, cît şi Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor (Liao Fan). Iar operatorul Yeng Jian a obţinut un Urs de Argint pentru virtuţile imaginii din filmul Blind Massage / Tui na, regizat de Lou Ye. Şi tot o producţie asiatică, filmul japonez The Little House / Chiisai ouchi, semnat de veteranul Yoji Yamada, un obişnuit al Berlinalei, a primit Ursul de Argint pentru Cea mai bună actriţă (Haru Kuroki).

Un alt cineast american (originar tot din Texas, ca şi Wes Anderson), Richard Linklater (cunoscut la noi mai ales prin trilogia romantică Before), a obţinut, pe deplin meritat, Ursul de Argint pentru Cel mai bun regizor, cu minunatul său film Boyhood, pe care sper să-l putem vedea în curînd şi în cinematografele româneşti.

În fine, nonagenarul cineast francez Alain Resnais a primit cel din urmă Urs de Argint, Premiul Alfred Bauer, alături de Premiul FIPRESCI, al criticilor, pentru Aimer, boire et chanter (cu titlul internaţional Life of Riley, ca şi piesa britanicului Alan Ayckbourn care a stat la baza filmului), considerat un "lungmetraj care deschide noi perspective".
 
Filme româneşti în premieră

Secţiunea Forum a Berlinalei, în care se pune accentul pe filme curajoase şi originale, a inclus în 2014 şi trei producţii româneşti sau legate de România. Prima dintre ele, Al doilea joc de Corneliu Porumboiu, este un veritabil experiment cinematografic, imposibil de încadrat în tipare. Pe ecran urmărim un derbi între Dinamo şi Steaua din iarna lui 1988, desfăşurat pe un teren acoperit cu zăpadă şi sub o ninsoare neîntreruptă, aşa cum a fost el transmis de televiziunea naţională (ai cărei cameramani primeau, de pildă, indicaţia "regizorală" ca, la orice gest nesportiv de pe teren, să mute aleatoriu aparatul de filmat). Este şi primul meci important, la centru, pentru arbitrul vasluian Adrian Porumboiu, tatăl cineastului. Noi revedem partida de atunci, însă fără zgomotele meciului şi comentariile crainicului TVR, care au fost înlocuite cu un dialog între tată şi fiu, după vreo 25 de ani. Acest dialog constituie, vorba lui Ion Barbu, "un joc secund, mai pur", care, împreună cu o explicaţie a regizorului de la început şi muzica de pe genericul final, transformă meciul de fotbal (cam anost, de altfel, şi din pricina vremii potrivnice) într-un film de cinema, care poate fi prezentat în cadrul unui festival de specialitate. Revăzînd partida, Corneliu Porumboiu observă că ea "arată ca un film de-al meu", în care "nu se-ntîmplă nimic", şi îşi exprimă intenţia de a face din el un film, în care arbitrul, adică tatăl, să fie personaj principal. Iar dialogul cuprinde şi alte comentarii metacinematografice sau autoreferenţiale. Totuşi, deşi filmul provoacă şi stimulează, mi-aş fi dorit ca "jocul secund" să capete mai multă profunzime pe parcursul celor peste 90 de minute.

Un alt experiment, dar de cu totul altă factură, este filmul Le Beau danger, semnat de germanul René Frölke, care caută o cale de comunicare între cinematograf şi literatură. Protagonistul este scriitorul de origine română Norman Manea, dar modul în care regizorul îi realizează portretul este foarte îndrăzneţ. Pe ecran vedem, fără sunet, fragmente din două texte ale prozatorului (povestirea Puteam fi patru şi romanul Plicul negru), alternate cu secvenţe, alb-negru şi color, reprezentative pentru personalitatea prezentată. Norman Manea ne este prezentat la masa de lucru, la interviuri, la tîrguri de carte, la întîlniri cu cititorii sau la o ceremonie de decernare a titlului Doctor Honoris Causa. René Frölke l-a urmărit pe scriitor, timp de mai multe luni, în diferite ţări, astfel încît în film se vorbeşte în vreo cinci limbi. Jocul cu imaginile al regizorului este dublat de jocul său cu sunetele: colaje cu zgomote ale naturii sînt suprapuse peste secvenţe filmate la evenimente, nivelul sonor al conversaţiilor este creşte sau scade pînă la anulare, replicile devenind subtitrate etc. În loc de explicaţii care să contextualizeze portretul (asemenea informaţii apar accidental), René Frölke ne propune doar fragmente din viaţa unui intelectual. Un moment amuzant este acela cînd Norman Manea îl chestionează pe regizorul-operator din spatele camerei. Iar imaginea-cheie a filmului este cea a melcului salvat şi adus la adăpost de scriitor, melc care-şi părăseşte bolul şi îşi întinde antenele către libertate.

Pădurea e ca muntele, vezi?, o coproducţie româno-germană, semnată de Christiane Schmidt (absolventă a Şcolii de Film şi Televiziune din München) şi Didier Guillain, este un documentar cu o formă mai familiară. Pe parcursul cîtorva anotimpuri, cei doi realizatori au urmărit cu camera - cîştigîndu-le încrederea, dar evitînd să intervină - cîţiva locuitori romi ai comunei Vîlcele, aflată pe un deal împădurit, înconjurat de munţi, la marginea oraşului Sfîntu Gheorghe. Chiar dacă personajele sînt foarte sărace, documentarul observaţional nu se concentrează asupra mizeriei în care trăiesc ei, ci asupra relaţiilor de familie şi de cuplu, asupra prieteniilor şi rivalităţilor dintre ei. Intimitatea obţinută este remarcabilă, personajele spunîndu-şi poveştile şi confesîndu-se în faţa realizatorilor (şi a noastră). Filmul, cu multe momente amuzante, dar şi altele foarte emoţionante, devine o mărturie a unei comunităţi specifice, dar cu membri ale căror experienţe şi sentimente capătă statut universal. Titlul vine de la o constatare a unui copil, care, cu regretul că n-a urcat niciodată pe munte, constată, privind în zare, că pădurea şi muntele se contopesc, precum nişte surori gemene.

În timpul Festivalului, Institutul Cultural Român din Berlin a profitat de eveniment pentru a prezenta, în premieră mondială, cel mai recent film al lui Radu Gabrea, Lindenfeld: O poveste de dragoste, inspirat de romanul lui Ioan T. Morar, cu scenariul semnat de regizor împreună cu Adrian Lustig. La proiecţie au participat Radu Gabrea şi actriţa Victoria Cociaş, care au răspuns la întrebările spectatorilor români şi germani. Despre acest film şi despre activitatea ICR-ului berlinez voi scrie mai multe într-un articol viitor.
 
Două vîrfuri asiatice

Tot în Forum-ul berlinez am avut şansa să văd două debuturi notabile ale unor cineaşti asiatici. Forma, primul lungmetraj al regizoarei japoneze Ayumi Sakamoto, este un film surprinzător şi inovator, care a primit la Berlinală Premiul FIPRESCI destinat secţiunii Forum. După o secvenţă de deschidere în care corporatista Ayako umblă cu o cutie de carton pe cap, sugerîndu-ni-se alienarea sa la locul de muncă, povestea începe destul de banal: în drum spre casă, ea dă peste fosta sa colegă/prietenă Yukari, angajată să păzească un şantier de construcţii. Nu s-au mai văzut de vreo zece ani, din liceu. Ayako o invită pe Yukari la tenis şi, din vorbă în vorbă, îi propune să vină să lucreze în firma ei. Yukari acceptă. Mult timp, Forma pare un film de festival tipic, cu tempo lent şi cadre-secvenţă ce par nesfîrşite. Intră în scenă tatăl workaholic al lui Ayako (mama rămîne absentă) şi logodnicul lui Yukari. Treptat, se întîmplă lucruri tot mai bizare. Erau oare cele două tinere prietene chiar atît de bune în liceu? De ce se comportă Ayako atît de ciudat faţă de Yukari? Şi cine este bărbatul misterios care apare tot mai des pe ecran? De fapt, Ayumi Sakamoto schimbă ingenios focus-ul narativ în a doua parte a filmului, în care Ayako nu mai este personajul principal de pînă atunci, iar unele secvenţe, din care anterior văzusem fragmente inexplicabile, sînt reluate şi reinterpretate, astfel încît toate piesele sînt puse cap la cap pentru a forma un puzzle complex şi inteligent. Dramaturgia inovatoare este sprijinită de regie, actorie şi imagine, punctul culminant fiind o secvenţă de 24 de minute, filmată din unghiul unei camere ascunse, care creşte tensiunea la cote de thriller.
 
10 Minutes, debutul în lungmetraj al regizorului sud-coreean Lee Yong-seung, a fost distins în 2013, tot cu Premiul FIPRESCI, la Festivalul de la Busan. Protagonistul, Ho-chan, este un tînăr idealist, care visează să ajungă producător de televiziune, dar care este nevoit să accepte un post de intern într-o agenţie guvernamentală, pentru a-şi putea sprijini părinţii, afectaţi de finalul perioadei de boom economic, şi fratele mai mic, viitor student la Arte. Şi acest film începe mai lent, dar aceasta este strategia regizorului debutant pentru a ne face să empatizăm mai întîi cu rutina eroului, apoi - după ce Ho-chan pierde postul promis în faţa unei incompetente cu relaţii, iar evenimentele vin în crescendo - cu exasperarea sa crescîndă, pe măsură ce este tot mai umilit de colegii săi, tot mai detestabili şi ridicoli, şi de părinţi, cu care comunicarea este imposibilă. Astfel, povestea se dovedeşte universală, iar finalul este antologic.