Noapte chinezească la Berlinală, 2014

Berlin, 16 februarie 2014: Aseară, în cadrul unei ceremonii de închidere la care au asistat aproximativ 1.600 de persoane, s-au acordat premiile celei de-a 64-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (6-16 februarie 2014), ediţie care a stabilit un nou record de bilete vîndute (330.000).
 
Destul de suprinzător, filmul care a cucerit atît Ursul de Aur pentru Cel mai bun film, cît şi Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor (prin Liao Fan), devenind şi singurul titlu cu mai mult de o distincţie obţinută (la fel ca în ultimii ani, juriul a fost generos cu multe filme din Competiţie), este drama noir chinezească Black Coal, Thin Ice / Bai ri yan huo, al treilea lungmetraj scris şi regizat de Diao Yinan (îl găsiţi uneori şi ca Yi'nan Diao).
 
Totuşi, nu foarte surprinzător, atîta vreme cît în momentul actual China reprezintă, după SUA, a doua piaţă de film a lumii (cu încasări totale de 3,6 miliarde de dolari în 2013, reprezentînd o creştere de 27% faţă de anul precedent) şi se vorbeşte tot mai mult despre creşterea cotei de producţii străine acceptate de guvernul chinez pentru a fi distribuite în ţară (de la 34 de titluri, limită convenită în 2012, pînă la cel puţin 44), deci marii jucători din industrie au tot interesul să se impună şi pe această piaţă.
 
Ceea ce nu înseamnă că Black Coal, Thin Ice nu ar fi un film notabil. Comparat cu Fraţii Coen şi Quentin Tarantino, Diao Yinan i-a impresionat pe critici cu un îndrăzneţ crime movie, un omagiu adus cinematografului noir clasic, avînd ca protagonist un fost detectiv (Liao Fan), alcoolic şi blazat, care investighează pe cont propriu un caz de asasinat nerezolvat, după ce o serie de noi crime misterioase se petrec într-o zonă industrială din nordul Chinei. Noaptea chinezească de la Berlinală a inclus şi Ursul de Argint "pentru contribuţie artistică remarcabilă" (în categoriile imagine, montaj, muzică, scenografie sau costume), acordat operatorului Zeng Jian pentru imaginea filmului Blind Massage / Tui na, coproducţie Republica Populară Chineză-Franţa), în regia lui Lou Ye.

O producţie chinezească nu a mai cîştigat Ursul de Aur din 2007, cînd a triumfat Tuya's Wedding de Quanan Wang. Însă Berlinala a prezentat mereu premiere importante ale cinematografiei chineze, aici mai fiind premiaţi cu Ursul de Aur Zhang Yimou pentru Sorgul roşu, în 1988, sau, ex-aequo cu Ang Lee (născut în Taiwan, dar cu părinţi emigraţi din Republica Populară Chineză) pentru The Wedding Banquet, Xia Fei pentru The Women from the Lake of Scented Souls (Xiang hun nu), în 1993.

Cum era de aşteptat, Richard Linklater şi minunatul său Boyhood, despre care am scris mai pe larg, au intrat în palmares, prin Ursul de Argint pentru Cel mai bun regizor (pe scenă, cineastul american a declarat că acceptă distincţia pentru "cea mai bună echipă", avînd vreo 400 de membri). Un alt american, Wes Anderson, a primit Ursul de Argint - Marele Premiul al Juriului (prezidat anul acesta tot de un american, scenaristul şi producătorul James Schamus), pentru filmul care a deschis Berlinala (şi despre care am scris atunci), încîntătorul The Grand Budapest Hotel (de fapt, o coproducţie britanico-germană).
 
Nonagenarul cineast francez Alain Resnais a obţinut, cu Aimer, boire et chanter, Ursul de Argint - Premiul Alfred Bauer, pentru un "lungmetraj care deschide noi perspective". Un alt film foarte bine primit la Berlinală, coproducţia germano-franceză Stations of the Cross (Kreuzweg) de Dietrich Brüggemann, a primit doar Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu (scris de regizorul german împreună cu sora sa, Anna Brüggemann). Nici Japonia nu a rămas în afara palmaresului, Haru Kuroki obţinînd Ursul de Argint pentru Cea mai bună actriţă cu rolul ei din The Little House / Chiisai ouchi, filmul veteranului Yoji Yamada. În fine, premiul pentru Cel mai bun debut din cadrul Festivalului i-a revenit mexicanului Alonso Ruizpalacios pentru Güeros (secţiunea Panorama), un omagiu adus Noului Val Francez.
 
Dacă filmul de deschidere al Berlinalei a fost excelent ales, cel care a închis Festivalul a lăsat mult de dorit. Este vorba de Frumoasa şi Bestia (La Belle et la Bête) al lui Christophe Gans, una dintre cele mai scumpe producţii franţuzeşti realizate vreodată (de fapt, este o coproducţie franco-germană, că tot a fost ediţia în care producţiile şi coproducţiile nemţeşti au dominat selecţia), o nouă - şi inutilă, după mine - adaptare a clasicei poveşti (varianta cea mai cunoscută e semnată de scriitoarea Jeanne-Marie Leprince de Beaumont).

În primul rînd, cele două opţiuni pentru rolurile principale sînt nefaste, Léa Seydoux (despre care încep să cred că Abdellatif Kechiche avea dreptate: dacă n-ar fi fost nepoata lui Jérôme Seydoux, CEO al companiei Pathé, care a produs şi acest film, nu ar fi ajuns celebră) şi Vincent Cassel n-au nici o treabă cu personajele întruchipate; mai salvează ceva marele actor André Dussollier (tatăl lui Belle), care a fost probabil actorul cu cele mai multe prezenţe relevante la Berlinala de anul acesta (el mai are roluri importante în Aimer, boire et chanter / Life of Riley de Alain Renais şi Diplomatie / Diplomacy de Volker Schlöndorff), însă nu e suficient. În al doilea rînd, efectele CGI sînt de multe ori menite doar să-ţi fure ochii, fără a avea şi un rol narativ, şi uneori nu sînt chiar ireproşabile (de exemplu, cînd uriaşii dezlănţuiţi îi calcă în picioare pe tîlhari, se vede destul de limpede că imaginile nu se "pupă" neam). Nu în ultimul rînd, dacă o vreme acţiunea curge acceptabil şi destul de captivant, spre final filmul devine ridicol (vezi statuile ce zîmbesc fericit şi sărutul din ultimul cadru).
 
Din fericire, Berlinala a programat, în cadrul retrospectivei Estetica umbrei, şi adaptarea lui Jean Cocteau după aceeaşi poveste, film din 1946, cu Josette Day şi Jean Marais în rolurile principale. După mulţi ani, am putut revedea La Belle et la Bête într-o versiune restaurată în 2013, scanată în 5K. Filmul lui Cocteau, cu clişeele sale (dar care la acea vreme nu deveniseră clişee), cu efectele sale speciale ce astăzi par ridicole (cum sînt mîinile şi chipurile figuranţilor, care ies din pereţii castelului Bestiei, sau zborul final al eroilor, cu mult înainte ca Superman să-şi fi luat zborul pe ecran purtînd-o pe Lois), are mult mai mult farmec şi umor (voluntar) decît superproducţia semnată de Gans.
 
Merită să mai adaug cîteva cuvinte despre filmul prezentat la Berlinală de către cineastul francez Michel Gondry, membru în juriul Festivalului. Prezentat în cadrul secţiunii "Panorama Dokumente", Is the Man Who Is Tall Happy?, este un inedit documentar animat bazat pe conversaţiile avute de regizor cu lingvistul, gînditorul şi activistul american Noam Chomsky. Filmul musteşte de idei (ale lui Gondry şi ale lui Chomsky, amîndoi vizionari în domeniul lor) şi, ca atare, este destul de solicitant, dar poate fi (re)văzut oricînd cu plăcere, ceea ce sper să o puteţi face cît mai curînd şi voi. Pentru că, dacă Berlinala se încheie pe 16 februarie, multe din filmele importante prezentate la Festival vor ajunge în curînd, dacă avem noroc, şi pe marile ecrane româneşti.