Climax cu Nick Cave - Corespondenţă de la Berlinală, 2014

Berlin, 9 februarie 2014: Vineri, în a doua zi a Berlinalei, m-am concentrat asupra lungmetrajelor de debut din secţiunea "Forum". Partea proastă e că nu am nimerit nici unul reuşit (totuşi, cele trei văzute s-au apropiat din ce în ce mai mult de acest deziderat). Partea bună e că, la finalul zilei, mi-am desfătat ochii şi urechile cu un film încântător. Dar să le luăm în ordine.

Chilla (40 Days of Silence) este o coproducţie Uzbekistan-Tadjikistan-Olanda-Franţa-Germania, unul dintre acele filme care încep cu câteva minute în care pe ecran se derulează cartoanele negre cu numele finanţatorilor (printre care, poate nu întâmplător, şi World Cinema Fund de la Berlinală). Regizoarea-scenaristă este Saodat Ismailova, o artistă originară din Taşkent, care s-a inspirat, pare-se, din propria experienţă. Ca urmare a unui eveniment traumatic (probabil un viol, dar nu putem fi siguri de asta), adolescenta Bibicha a depus un jurământ al tăcerii: timp de 40 de zile, ea nu va rosti nici o vorbă. Se refugiază în casa bunicii, într-un sătuleţ aflat pe un deal înconjurat de munţi. Aici mai locuiesc acum mătuşa ei văduvă, care vrea să se mute la oraş pentru a trăi cu un alt bărbat, şi fiica acesteia, verişoara mai mică a "mutei". Aşadar, patru generaţii de femei (musulmane), într-o lume fără bărbaţi, la trecerea de la toamnă la iarnă. Debutul lui Saodat Ismailova este ceea ce numim de obicei un "film de stare", adică genul de film pentru care îţi trebuie o anumită stare ca să îl poţi aprecia "la justa lui valoare"; problema e că eşti în starea cu pricina cam o zi pe an... Ritm ultralent, "poezie" cât cuprinde (obţinută şi prin ecleraj), imagini căutate (de pildă, cu firişoare de praf care plutesc în lumina orbitoare a dimineţii), tot felul de viziuni (cu animale nesăţioase, dar şi cu ieşiri din limitele corpului fizic sau "spirite" supraimpresionate lângă eroină) şi replici puţine, dar şi acelea prea explicite (cu trimiteri la, normal, conflictul tradiţie vs. modernitate, dar şi la jurământul tăcerii sau la "spiritele trecutului nostru", care "ne definesc viitorul").

Următorul pe listă, filmul She's Lost Control (din păcate, fără vreo legătură cu Joy Division), debutul regizoarei-scenariste Anja Marquardt, născută în Berlin. Începe foarte bine, cu o protagonistă însingurată (Brooke Bloom face un rol bun ca Ronah) care lucrează ca "surogat sexual" (adică un "lucrător sexual care prestează acte sexuale într-un context terapeutic" - altfel spus, pentru a-i ajuta pe partenerii plătitori să se elibereze de inhibiţii), dar care ajunge "implicată emoţional" în relaţia cu unul dintre "pacienţii" ei (Johnny, jucat de un alt actor care dă foarte bine pe ecran, Marc Menchaca). Acesta este momentul în care "ea a pierdut controlul", dar el şi-l va pierde mult mai mult... Din păcate, protagonista este mult prea încărcată, iar, pe măsură ce relaţia dintre cei doi se dezvoltă, regizoarea însăşi pierde controlul filmului şi-l duce din lac în puţ.

Am încheiat proiecţiile din "Forum" ale zilei cu Kumun tadi / Seaburners, debutul în lungmetraj al unei alte regizoare şi scenariste, turcoaica Melisa Önel. (În paranteză fie spus, am aflat de la un compatriot al autoarei că titlul original înseamnă, de fapt, Gustul nisipului, ceea ce mi se pare un titlu mai bun decât Cei care ard marea sau cum s-o traduce Seaburners...) A fost şi cel mai izbutit dintre cele trei, păcat că plot-ul propriu-zis era mai potrivit pentu un mediumetraj decât pentru un lungmetraj (de aceea, Melisa Önel a recurs la numeroase cadre de legătură cu scene din natură, alese astfel încât să ne sugereze asemănări cu destinul personajelor). O iarnă aspră pe malul turcesc al Mării Negre. O poveste de dragoste (de fapt, mai mult de sex), foarte improbabilă, între un lucrător într-un furnal de cărbuni (care, ocazional, o face şi pe contrabandistul pentru bani, dar are prea multe remuşcări pentru a o face bine) şi o botanistă străină. Imagine bine lucrată şi actori buni (în frunte cu Timuçin Esen şi Mira Furlan din Babylon 5), dar ar fi trebuit ceva mai mult pentru un film bun.

Am încheiat seara cu un documentar cu şi despre Nick Cave, 20,000 Days on Earth, dublu premiat la Sundance anul acesta, prezentat la Berlin în cadrul secţiunii "Panorama Dokumente" şi semnat de britanicii Iain Forsyth şi Jane Pollard (cei care au realizat în 1988 show-ul A Rock'n'Roll Sucide, în care au recreat în detaliu legendarul performance al lui David Bowie ca Ziggy Stardust). Filmul este adresat în primul rând fanilor, dar aceştia sunt destul de mulţi (inclusiv în România), aşa că succesul este garantat. Pretextul este prezentarea, in a nutshell, a celei de-a 20.000-a zile a lui Nick Cave pe Pământ. Există şi elemente de mockumentary, căci realitatea şi ficţiunea se întrepătrund, la fel ca universul public şi cel privat ale protagonistului. Nick Cave (care, deşi este creditat doar ca coscenarist, pare să fi jucat şi rolul de coregizor) lucrează la noi piese, face repetiţii cu trupa sa (The Bad Seeds), vorbeşte în faţa unui terapeut despre prima sa experienţă erotică şi amintirile despre tatăl său, despre soţia sa, fotomodelul Susie, şi despre Kylie Minogue (care are şi un superb cameo în film), despre Lolita şi droguri, dar, normal, mai şi cântă, în cluburi mici sau în imense săli arhipline (de pildă, la Opera din Sydney). Pe scurt, un must-see, care, la fel ca Ali Baba, deschide o adevărată peşteră a minunilor (Cave of Wonders, după cum scrie Rob Nelson în Variety, găsind un excelent joc de cuvinte).