Cu tata la meci - Al doilea joc la Berlin, 2014

La a 44-a ediţie a Forumului, de la a 64-a Berlinală, m-am simţit, vreme de 90 de minute, privilegiată, într-o întoarcere în timp, cu recuperare de date. Să mă explic: de ceva timp se auzise prin târg, că a mai făcut un film Corneliu Porumboiu. Unul mai original decât toate (şi nu unul lung şi în care nu se întâmplă nimic, cum se autopersiflează pentru a fi contrazis) nu numai ale lui, ci din tot ce-am văzut vreodată.

Ideea de a lua o partidă de fotbal, din 1988, şi să o comenteze cu propriul său părinte, din off, în vreme ce pe ecran se desfăşoară, în timp real cele două reprize, poate părea năstruşnică, dar e mult mai mult de-atât. E un mod de a putea fi de faţă la o discuţie, la care uneori ai chiar impresia că tragi nepermis cu urechea, la o serie de întrebări puse de la o generaţie la asta. Este şi în trendul festivalului, care prezintă pelicule mute, cu acompaniament de pian, ori şi de alte instrumente, aici având două voci, ca pentru nevăzători şi necunoscători de dedesubturi, care se mai contrazic, din când în când, dar fără încrâncenarea tipică scenariilor autohtone, în care veşnic, fiul nu se înţelege cu mama sau cu tata, ori fata cu mama... În viaţa reală sunt speranţe că relaţiile pot fi şi normale. Ironiile sunt binevenite, ca să nu se strecoare plictiseala, dar fără insulte şi exasperare în ton. Mărturisesc că eu una nu ştiam despre senior decât că are o echipă de fotbal, Vasluiul (pe care Corneliu l-a făcut şi mai celebru, până la o Camera d'Or la Cannes) şi că e un prosper om de afaceri, dar habar n-aveam că a fost arbitru. Mai mult, unul important, pe care l-au curtat mulţi, şi care a rămas imparţial şi drept, profesionist până în măduva oaselor, într-o perioadă când era şi mai complicat. Întâlnirea din '88, dintre Steaua şi Dinamo, s-a făcut pe un teren unde ningea de zor, sportivii ultra celebri ca Hagi sau Petrescu erau foarte tineri şi plini de temperament. Chiar şi ageamiilor, aproape ignoranţi ca mine, li se stârneşte interesul să afle mai multe, inclusiv din culisele politice ale perioadei. Fascinant e de urmărit cine erau "sponsorii" afişaţi şi sloganurile lor (le zicea lozinci): de la Economisiţi la CEC, la Bucur Obor, trecând pe la Info Publicom şi AZOMUREŞ ori Gioconda (magazinul şi nu tabloul de la Luvru:)). În plus, prudenţa celor de la TV-ul unic şi foarte oficial, unde erau nişte operatori versaţi şi mai ales un regizor de emisie, din CAR, care ştia exact când să mute pe o camera cu imagini neutre, dacă se încingea atmosfera pe teren sau în tribune. E palpitant să urmăreşti un meci fără comentatorul TV "en titre", în cazul dat Cornel Pumnea, pe care nu-l auzim nicio clipă, dar îl vedem titrat pe ecran, cu grafica de altădată, alături de toate rezultatelor altor meciuri purtate simultan.

Am avut acum certitudinea că până şi sportul era la cheremul lui Ceauşescu, echipa preferată fiind Steaua (deşi lumea credea, logic, că ar ţine cu Dinamo, care era a MAI şi a Secu, şi nu cu echipa Armatei, dar vorba tatălui, se întâlneau pe teren, comuniştii cu comuniştii) deci acesta, în principiu, cam trebuia să câştige. N-am să vă spun cum s-a terminat partida de acum un sfert de secol şi ceva. Veţi vedea singuri pe tabela de marcaj. Dar veţi ştii mai multe despre regulamente, noi şi vechi, termeni de specialitate, regulile mai stricte acum, o schimbare de echipament din pricina udăturii şi a fulgilor care s-au încăpăţânat să nu facă şi ei o pauză...

Nu-i adevărat că un asemenea meci nu mai interesează pe nimeni. E una dintre puţinele nostalgii premise, ne-nocive! Sunt curioasă care va fi reacţia celor care au jucat atunci, când s-or (re)vedea şi mai ales s-or asculta tocaţi, mai mult sau mai puţin mărunt, de doi iubitori exigenţi de fotbal, care joacă şi se joacă ingenios în acest Al doilea joc, văzut pe 12 februarie 2014, în capitala Germaniei, (datorită berii Silva Dark) cu o sală participativă şi plină.