Eu te-am făcut, eu te iubesc - My Child la One World, 2014

Discriminarea distruge vieţi. Este bine ştiut şi adesea bine făcut. Faptul că în anul 2014 omul apelează la discriminare când întâlneşte un altul care nu îi este întru totul asemenea şterge cu buretele orice urmă de civilizaţie pe care contemporaneitatea o pseudo-poartă. Să te ajut un pic. Ce ai face dacă într-o zi îţi vine motivul pentru care te zbaţi şi munceşti, lumina mai sfântă decât Soarele, dragul tău copil şi îţi spune că e gay? Sau, mai mare bucuria, că e transexual? Şoc şi groază.

Dar tragi aer în piept. Numeri până la 10 şi înapoi. Eventual plângi un pic. Negi cu vehemenţă. Te chinui să te convingi că e o glumă. Că e doar o boală cu un leac. Că ai un copil schizofrenic sau debil, nu contează, tot ar fi mai bine! Un psihiatru, pardon, psiholog, sigur va ajuta, doar trusa de machiaj a ajuns întâmplător în sertarul fiului tău. Cu timpul îţi vei da seama că nu prea mai ai ce se faci. Eşti părinte? Ei bine, părinţii nu au fete sau băieţi, părinţii au copii. Bineînţeles, eşti conştient că lumea din afara microcosmosului vostru hazardat şi armonizat copil-părinte va aduce insulte şi batjocură. Suferinţă pe care sânge din sângele tău nu o merită.

Părinţii din My Child s-au cunoscut într-o asociaţie de susţinere a drepturilor LGBT din Turcia. Pe de o parte, îşi împărtăşesc experienţa unul altuia pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrece, iar pe de alta, sunt activişti şi militanţi ai unor drepturi pe care, prin educaţie, le-au înţeles. Copiii nu apar aproape deloc în documentar, perspectiva fiind strict cea a părintelui care trece prin şoc-negare-acceptare-susţinere. Atât durerea cât şi puterea trec de la copil la părinte şi invers, astfel încât puiului să-i fie bine.

După acceptarea bivalentă urmează pasul cel mare şi cel mai mic în acelaşi timp, cel al confruntării cu societatea. Documentarul nu insistă decât pe partea frumoasă a socialului, dacă îi putem spune aşa, cea a evenimentelor şi protestelor activiştilor pentru drepturile LGBT. Punctul acesta este destul de şubred şi spun asta doar pentru că ar fi fost mai interesant să exploateze şi partea cealaltă a muntelui, însă centrul de interes a fost plasat pe relaţia părinte-copil.

Am putea rămâne destul de reci. Putem oricând reacţiona în genul "tu l-ai făcut, tu să-l iubeşti" sau "nu sunt homofob dar să nu se aproprie de mine", însă într-o francă realitate treaba nu stă deloc aşa. Trebuie să ne educăm să înţelegem şi să acceptăm. Uite, de asta văd eu festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania, 17-23 martie 2014, ca pe o lecţie. Ca pe nişte exerciţii, ecuaţii, probleme de înţelegere. Doar sunt poveşti spuse de oameni, despre oameni. De la Adam încoace tot copii am rămas...