Mă tot duc... la un spectacol foarte bun

Rareori se întîmplă ca un spectacol să aibă un asemenea ecou în conştiinţele (hai, "inimile") spectatorilor ca-n cazul lui Mă tot duc...de la Teatrul Foarte Mic. Pus în scenă cu aproape 10 ani în urmă, în franceză, spectacolul scris şi regizat de Marc Dore, cu texte aluzii din "W. Shakespeare etc.", Je m'en vois a făcut carieră ani de zile în zona real francofonă a Europei, Franţa, Belgia, Suisse Romande.

Oana (Diana) Pellea şi Mihai Gruia Sandu joacă de plăcere, ca-ntr-un episod din propria viaţă, dar nu unul reprodus, ci unul creat pe loc şi trăit tot atunci. E ca un fel de prelungire a propriei vieţi sau, poate, o paranteză fericită. Şi pentru cei din sală, dar şi pentru cei doi excepţionali actori.

Minutul dinainte de despărţirea definitivă dintre cei doi durează o oră şi jumătate. Afli asta cînd, în final, te uiţi, totuşi, la ceas. Nu eşti tentat să o faci în timpul spectacolului. Cei doi actori-clovni traduc în mii de nuanţe infinitesimale ceea ce s-ar putea spune simplu, sec: El: "Plec". Ea: "Du-te, dacă vrei". Hazul se continuă cu tristeţea care, şi ea, naşte haz. Plecarea înseamnă şi a rămîne puţin, cum observă un cronicar francez al spectacolului. "Partir c'est rester un peu" (ştiţi: "Partir c'est mourir un peu"). Sau cum notează Mihai Gruia Sandu în afişul-program: "Mai bine plec şi imediat, dar de mă-ntorc voi fi tot eu cel care a plecat?".

O fată "postmodernă" din Vaslui le-a spus actorilor după spectacol: "Mă scuzaţi, eu credeam că teatrul e minciună". Nişte preadolescenţi, prin Elveţia-Franţa-Belgia, i-au reproşat lui Mihai Gruia Sandu, tot în final: "Trebuia să-i spui că o iubeşti!". Şi aici, la Teatrul Foarte Mic, perechi de tineri foarte tineri au rămas, visătoare, pe scaunele incomode (cu intervale într-adevăr "foarte mici") minute lungi după spectacol sau continuînd să privească visători panoplia de la intrare cu extrasele din presa franceză de pe unde a trecut acest spectacol cald, uman, cuceritor.

Mi s-a părut grozav de trist cînd am văzut în Paris oameni de o anumită vîrstă visînd pe rarele bănci din Cimitirul Père Lachaise. Mi-am spus: e singurul loc unde visează şi cei nedeprinşi cu această "activitate". Şi grozav de bine mi-a părut să văd că perechi tinere, altfel vesele şi vioaie, pot cădea pe gînduri la teatru. Al cui să fie meritul? Al acestor doi minunaţi actori, Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu, care-şi împart emoţia sălii în mod egal, care se ciocnesc şi se completează cum rareori mi-a fost dat să văd pe scene, mai cunoscute chiar decît simpla duşumea de la Foarte Mic.

Tot ce fac actorii e atît de credibil şi de sugestiv încît un director de teatru belgian a chiar văzut o inimă mică, roşie, cu un beculeţ pulsînd în ea în scena cînd Oana Pellea îşi întinde mîinile spre public, dăruindu-i o inimă, imaginară desigur, dar - cum s-a văzut - foarte reală în fond. Mai mult decît acest omagiu implicit al unui om de teatru ce-şi poate dori un actor?