Vremea plecărilor - Mă tot duc...

Doi clovni hotărăsc să se despartă. Ea e Tutuca, energică, naivă, copilăroasă, furtunoasă, delicată. Îl iubeşte pe Solido, bărbat uşor cinic sau poate doar prudent, sătul de afecţiunea ei sufocantă şi uneori egoistă, nehotărât, trist. Au mâinile împreunate, privirile s-au întâlnit emoţionate. Ştiu că mai au doar un minut, apoi treizeci de secunde. Se pregătesc, tremură, plâng, râd. Ar fugi cât mai departe unul de altul. S-ar îmbrăţişa.

La Teatrul Foarte Mic, pe un bulevard bucureştean, o foarte mică poartă, apoi nişte scări abia observabile, într-o sală mică-mică, în nisipul de pe fundul mării găsim o perlă microscopică. Tutuca şi Solido, Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu, Shakespeare şi Marc Doré, noi şi actorii, noi între noi - un dialog etern al îndrăgostiţilor, al omului şi al idealului său, al lumii şi al teatrului. Vor să se despartă, dar prelungesc la infinit acest moment pentru a-şi spune poveşti, a plânge, a declama, pentru a mai juca o farsă, pentru a pătrunde în lumea esenţelor, a zânelor, cozonacilor de Crăciun, a lui Hamlet şi a Julietei, a mea şi a ta.

Sentimente nesincronizate, ca în lumea lui Cehov şi a filmelor vechi americane. Doi oameni se iubesc, dar sunt mereu în contratimp. Unul spune "da", altul "ai spus ceva?"; unul "vreau să fiu cu tine", altul - "dar ce-ai cu mine?"; al doilea întreabă "vrei să rămân?", primul - "da' ce, crezi că te forţez? eşti liber să alegi!" Dar e mai mult de atât: este misterul dialogului frânt dintre oameni, abisul persoanei, scâncetul oricărui suflet însetat de iubire dar adesea neînţeles de alţii şi dezorientat de propriile stângăcii. Oamenii alunecă unii pe lângă alţii, sunt slabi şi ameţiţi, incapabili să se ajute reciproc; iar dacă unul încearcă asta, nu reuşeşte decât să-l scufunde şi mai mult pe celălalt.

Dar hai să construim un teatru! spune Tutuca. Şi să spunem poveşti, am adăuga, aşa cum a făcut omul dintotdeauna pentru a evada şi a se vindeca. Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Dickens, Charlie Chaplin. Şi un om care îi povesteşte fiului său, Petre Ispirescu, basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pe la 1840, într-o mahala bucureşteană. Căci, spune Tutuca, teatrul înseamnă... teatrul este... Mâna Oanei Pellea se deschide asupra noastră, iar prin palma ei parcă ar curge lacrimi, ar înflori pomii în luna mai şi ar zbura păsări misterioase. Iar actorii trebuie să... Privim şi noi spre locul arătat de ea, către inimă, şi simţi mângâierea acelui spaţiu magic unde, în sfârşit, totul e bine, sentimentele sunt sincronizate şi ne putem odihni, unchiule Vanea.

Despărţirea lor durează o eternitate. Ce să facem, ce să facem, mai sunt treizeci de secunde, zece secunde!... Ne despărţim unii de alţii, căile noastre se separă, un suflet se împarte, viaţa dă buzna în bocanci grei, trenurile pleacă mereu din gară şi zăpada acoperă nemilos peronul. Tutuca şi Solido dansează printre poveşti şi personaje, copilărie şi zâmbete, dar viaţa îi ajunge din urmă. Uneori redevin nişte actori obişnuiţi, după cei şaptesprezece ani ai acestei piese. Aşa cum omul din basm redevine cel obişnuit, de care nu poate fugi; protagonistul piesei vieţii. Când el pleacă şi se aruncă în necunoscut, speră că o umbrelă minusculă îi va încetini căderea. Când lumina se stinge în sală, în suflete şi vieţile noastre fragile, rămâne gestul schiţat al unui pas în gol. Ţi-e teamă, dar nici nu vrei să te întorci. Rămâi agăţat de o umbrelă, ca un copil al străzii îmbrăţişând un căţel.

E prea mult pentru o mică piesă dintr-un teatru foarte mic. Rămâi cu prea multă bunătate şi ar fi bine ca nimeni să nu te întrebe ceva, pentru că tremurul vocii nu te-ar lăsa să răspunzi. Oana Pellea, acceptând aplauzele noastre, îşi face repede şi discret semnul crucii, parcă doar pentru ea. Acum ştim de ce e prea mult.