Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dacă pleci, ia-mă cu tine, dar lasă-mă aici - Mă tot duc la Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2018


mai 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Scena Casei de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia s-a putut bucura joi, 10 mai 2018, de prezenţa unui duo formidabil, format din Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu. Spectacolul pe care cei doi l-au prezentat, Mă tot duc, vorbeşte despre o relaţia complicată dintre un el şi-o ea pe care decid s-o descoase şi să îi găsească o soluţie prin intermediul transfigurării acestora în clovni. Un joc amuzant care odată ce este parcurs, scoate la lumină profunzimi care sunt tratate cu acelaşi zâmbet pe buze, dar care in interior macină şi lasă urme adânci.

Într-un mediu aspaţial şi atemporal, cei doi încearcă să-şi găsească pacea, în ciuda faptului că aceasta reprezintă lucruri diferite pentru fiecare. Pentru unul, pacea reprezintă iubirea, pentru celălalt înseamnă liniştea. Unul îşi doreşte să plece, celălalt vrea să îl urmeze. Sunt într-o continuă relaţie de contrarietate, ceea ce oferă o savoare deosebită actului lor. Năzuinţa lui de a se desprinde nu e însă pricinuită de lipsa iubirii faţă de partenera sa, ci din sentimentul puternic de copleşire pe care prezenţa ei îl exercită asupra lui, ceea ce conduce la o nevoie acută de a fi singur. Aleg să fie clovni tocmai pentru a se feri de tragedia care se ascunde în spatele acestor fluctuaţii emoţionale, pentru că deşi se completează reciproc, ea fiind dinamică şi jucăuşă, iar el fiind ceva mai sobru şi mai liniştit, între cei doi nu există o concordanţă a sentimentelor, astfel încât fiecare îl suprasaturează pe celălalt, creând dizarmonie şi conflicte minore peste care apoi trec pentru a naşte noi şi noi înfruntări. În momentele rare în care masca de clovni este dată jos, feţele reale şi suferinde ies la iveală. Ele vorbesc despre o strădanie care este din ce în ce mai greu de menţinut şi care încet-încet se pulverizează, cei doi având pe rând momente în care vor să plece, dar n-o fac, ci mai rămân pentru că ceva în interiorul lor îi ţine legaţi. Şi e ceva mai mult decât iubirea. Este un sentiment mai pur, mai nobil... este o prietenie altruistă care nu permite ca cei doi să fie văduviţi unul de prezenţa celuilalt.

Fără să existe vreo urmă de decor, simpla prezenţă a actorilor umple întreaga scenă, ba chiar întreaga sală. Oana Pellea, femeia totală a teatrului românesc, împodobeşte întreaga încăpere cu energia şi vitalitatea ei debordante, nemaivorbind de dedicarea totală pe care o imprimă asupra jocului prin care se remarcă sensibilitatea şi versatilitatea pe care le posedă şi pe care le foloseşte într-un mod atât de emoţionant. Mihai Gruia Sandu, care este probabil partenerul ideal pentru acest spectacol, vine în completare cu un umor uneori subtil, dar întotdeauna inteligent, cu o prestaţie care să tempereze şi să echilibreze vâlvătaia care se aprinde pe scenă. El este un adevărat domn al teatrului şi-un exemplu elocvent al eleganţei actoriceşti, demonstrând totodată, cu fiecare replică rostită, o veritabilă naturaleţe şi un incontestabil tact interpretativ.

Mă tot duc nu este doar un tur de forţă din partea celor doi, ci este, de asemenea, un manifest despre iubire şi despre prietenia care stă bine pitită în spatele acesteia şi care menţine relaţia bine sudată până şi în momentele cele mai potrivnice. Este o reprezentaţie care, paradoxal, atât prin simplitatea ei ideatică, cât şi prin complexitatea ei compoziţională deopotrivă, construieşte un cadru primitor, o atmosferă caldă şi transmite o mulţime de sentimente copleşitoare, cu toate că premisele sunt reci şi dure. Sub faţetele amuzate ale clovneriei se ascund multă suferinţă şi multă durere. Mâhnirea de a fi alături de celălalt, dar imposibilitatea de a fi pe aceeaşi lungime de undă. Tristeţea de a iubi pe cineva, dar încăpăţânarea de a nu accepta că poate compatibilitatea nu există. Sentimentul covârşitor de apartenenţă, dar neliniştea tulburătoare de a fi neîmpăcat cu propriul sine.

Spectacolul pe care Oana Pellea şi Mihai Gruia Stoica îl aduc la viaţă este o experienţă greu de descris, şi mai greu de raţionalizat şi mult mai accesibil de interiorizat. Reprezintă o experienţă copleşitoare, care la final se cuvine să fie înecată într-o mare de aplauze bine meritate. Este o meditaţie pe care fiecare ar putea s-o privească, s-o înţeleagă, iar apoi s-o caute în propria viaţă.

Un spectacol realizat de Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu.
Adaptare liberă după William Shakespeare, Marc Dore etc.



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2018
 Toate articolele despre Mă tot duc...


0 comentarii

Spacer Spacer