Cluj, Teatrul Naţional, Studio "Euphorion". O puştoaică în costum de pionier sare coarda pe mica scenă, apoi se apucă să sporovoiască despre Vitea, Babuşca, Saşa, nume fictive din perioada de sovietivare în care ea a crescut, nume aliniate imperativului onomastic al momentului, ca cel real al lui Vladimir Tismăneanu, de pildă, apoi puştoaica, mai mult şăgalnică decât evlavioasă, cântă cum a fost învăţată la şcoală "Hai la lupta cea mare..." sau repetă papagaliceşte "Boje moi, hai, tătucule, paidiom", pătrunsă de elanul muncitoresc al epocii. Se numeşte Amalia şi se laudă că a învăţat să respire adânc pentru a supravieţui. Mama ei s-a sinucis, dar ea vrea să se integreze în rândul oamenilor mari ca să cânte împreună cu ei cântece mobilizatoare cu "Bumbeşti - Livezeni" sau cu "Doftana prin gratii de fier". Apoi o vedem la mormântul fiului ei, împuşcat atunci când acesta a încercat să treacă Dunărea la sârbi, ca în cele din urmă, respinsă de fratele mai bine situat, să rămână singură la un azil de bătrâni. O viaţă din pubertate până în senectute, derulată într-o oră şi ceva de spectacol. Desigur, şi ea vorbeşte despre electrificarea ţării, diviziunea muncii, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cincinal, cooperativa agricolă de producţie, raţia de ulei, despre Dacia 1300, tacâmuri de pui, despre ce a învăţat-o partidul că e bun şi rău, viaţa trecând peste ea cu repeziciune şi cinism necruţător.
Aşa am receptat spectacolul lui Tudor Lucanu Amalia respiră adânc, monodrama scrisă de Alina Nelega şi interpretată de Anca Hanu (publicată la LiterNet aici). În strânsă legătură cu obiectele emblematice ale epocii, eşalonare plină de vivacitate şi impact a unor petice de viaţă extrase din caseta cu amintiri "comuniste" a bunicii. Între obiectele invocate la începutul acestor rânduri şi sintagmele din perioada comunistă este o stringentă interdependenţă. Şi unele şi altele aduc în prim-planul emoţiei stratificări nuanţate ale filonului nostalgic. Confesiunea dramatică a eroinei e atacată energic şi dezinvolt de Anca Hanu. Actriţa impune un tempo susţinut monologului, dezvăluind temperamentul volitiv al personajului "rătăcit prin comunism" ca într-o poveste de pe tărâmul celălalt, cu apariţii în egală măsură hidoase şi ilare.
Personajul-martor, Amalia, e construit din fragmente evocativ-confesive, ce îmbracă în cuvinte etapele unei existenţe ultragiate. O experienţă de viaţă trecută prin totalitarismul repugnant care a lăsat urme severe în formarea şi devenirea Amaliei ca şi a oricărui trăitor mediu al acelei perioade. Caseta cu amintiri se revarsă cu pregnanţa unor obiecte-martor ce reconstituie atmosfera acelor ani până în cele mai elocvente amănunte. Martorii din textul Alinei Nelega fiinţează la nivel declamativ lingvistic şi muzical, dând culoare discursului. Devoalarea acestor mecanisme ale îndoctrinării comuniste fac deliciul spectatorului tânăr şi nu numai, adevăratele drame ale personajului fiind ocultate, păstrate sub forma unor pretexte de dramatizare în care tragicul şi comicul spontan coexistă. Mai puţin convingătoare e supralicitarea moralităţii femeii care se culcă pe rând cu toţi membrii ansamblului artistic unde activează, concesie făcută, evident, extensiei spre amuzament ieftin ce aduce prejudicii fişei de caracterizare a personajului. Din păcate, în mai multe texte dramatice relativ recente, din tragediile totalitarismului comunist se reţin mai ales aspectele nostalgic-amuzante. Aşa se întâmplă în Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec. Aşa se întâmplă în Noaptea Walpurgiei sau Paşii comandorului de Venedikt Erofeev. Aşa se întâmplă acum în Amalia respiră adânc de Alina Nelega...