Probabil mulţi dintre noi ne-am gândit la dificultăţile pe care le are o persoană de o altfel de orientare / identitate sexuală, dar am luat în considerare cel mult tangenţial ce se petrece cu părinţii. Perspectiva filmului este una nouă şi utilă, pentru că dacă părinţii află ce îi poate ajuta, copiii beneficiază direct şi imediat de concluziile lor.
Tratând o astfel de temă, e uşor să cazi în sentimental. Când o mamă povesteşte cum a tras aer în piept şi şi-a luat fiica (proaspăt transformată, din fiu) de braţ pe stradă, primul lucru pe care îl simţi este compasiunea. Dar documentarul are şi obligaţia de a informa. În My Child, informarea este strecurată eficient, de la explicaţiile psihiatrei care conduce grupul de suport, până la vehicularea de denumiri de organizaţii utile. Nu în ultimul rând, simplul fapt că există astfel de iniţiative în Istanbul este o informaţie preţioasă.
Povestirile la persoana I îi fac pe cei care le rostesc să devină modele. Cu atât mai mult, cu cât sunt, fără excepţie, oameni extrem de prezentabili. Aici e sabia cu două tăişuri a filmului, însă - prezenţa aproape exclusivă a protagoniştilor din pătura superior-mijlocie are priză la o singură categorie de public interesat: persoane de condiţie socială similară cu ei. Pe de o parte, ţintirea unui public atât de restrâns nu poate fi decât eficientă. Pe de alta, cel mai probabil, cetăţeanul de rând s-ar simţi alienat şi nu ar trage folos de pe urma filmului. În altă ordine de idei, de câte ori are cetăţeanul de rând ocazia (şi dorinţa) să vadă un documentar despre LGBT?
My Child arată domeniul LGBT din perspectiva unor persoane heterosexuale, dar pentru care miza este mai mare decât pentru oricine - fericirea copiilor lor. Am ajuns, ca societate, la momentul în care a accepta persoanele diferite este necesar, dar nu şi suficient. În jurul lor se nasc probleme de gradul doi, care trebuie abordate. Şi persoanele cele mai potrivite să militeze pentru cauză sunt cei care le trăiesc.
Descarcă broşura One World Romania, 2014 aici..