Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Spinii revelaţiei - Simfonia a II-a Învierea de Gustav Mahler la Sala Radio


martie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Iată marea întrebare: De ce ai trăit? De ce ai suferit? Să nu fie totul decât o mare, îngrozitoare glumă? Cel prin viaţa căruia au trecut astfel de întrebări trebuie să dea un răspuns". Aşa îşi definea Mahler programul ideatic al primei mişcări din Simfonia a II-a Învierea în 1901. În ciuda generalităţii acestor interogaţii, aplicabile, până la urmă, la sute de lucrări muzicale din cele mai diferite epoci şi stiluri, ceea ce articulează compozitorul aici este mult mai mult decât o motivaţie arbitrară pentru creaţia unei simfonii de dimensiuni orchestrale şi stilistice copleşitoare. Simfonia a II-a este, dincolo de explicaţiile artistului însuşi (nu degeaba Mahler avea oroare de astfel de demersuri explicative, chiar şi când trebuia să le cedeze), o operă eminamente non-diegetică, în care nu există nicio posibilitate coerentă de a marca graniţele unei axe recognoscibile.

Poate că, dincolo de dificultăţile tehnice şi provocările survenite odată cu ambiţia de a oferi un produs muzical într-o manieră impecabilă, ceea ce face Simfonia a II-a greu de adus pe scenă într-o atmosferă cu adevărat mahleriană este tocmai capcana de a-ntinde o frescă muzicală care evoluează, care se desfăşoară pe puncte. Nu mulţi sunt dirijorii şi interpreţii capabili ca, timp de 80-90 de minute, să facă să se scurgă totul în aşa fel încât mişcarea, erupţia, deşi violente, să consolideze conştiinţa faptului că mişcarea I este conţinută în mişcarea a V-a în aceeaşi măsură în care şi mişcarea a V-a este conţinută în cea dintâi sau în celelalte.

Nu ştiu dacă acest ideal (care, de altfel, ar fi non-uman să fie împlinit de fiecare dată) a fost atins în totalitate la Sala Radio în data de 7 martie 2014, dar, în mod sigur, a fost o adevărată seară Mahler, în care străduinţa dirijorului şi a tuturor instrumentiştilor şi soliştilor de pe scenă sau din afara ei a fost evidentă. Fiind o lucrare atât de amplă şi solicitantă, poate că este mult mai bine să fie pur şi simplu ocolită decât descifrată într-o cheie reductivă, care rămâne la suprafaţa sunetului, fie el oricât de "frumos". De aceea, se poate spune fără ezitare că prezenţa dirijorului vienez Sascha Goetzel la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio a fost de două ori un eveniment. O dată pentru că, peste tot în lume, Învierea nu se cântă tocmai des, deci prezenţa sa în repertoriu este în mod natural lăudabilă şi, pe de altă parte, pentru că această bucurie a fost dublată de o evoluţie entuziasmantă a orchestrei, corului şi solistelor, care a trecut, de cele mai multe ori, dincolo de afişarea unei lecţii temeinic învăţate.

Sascha Goetzel, în prezent dirijor al Orchestrei Simfonice din Kuopio, Finlanda, şi al Orchestrei Filarmonice Borusan Istanbul, i-a condus cu profesionalism şi temeritate pe muzicienii români în aventura uneia dintre cele mai cunoscute şi iubite simfonii de Gustav Mahler. Dacă ar fi fost accente în  interpretare pe care pot să recunosc că mi le-aş fi dorit mai impetuos şi mai energic conturate pe alocuri, este totuşi lăudabil că dirijorul a preferat siguranţa şi rigoarea în locul unui risc care ar fi putut deveni cu uşurinţă o vâltoare haotică producătoare de zgomote arbitrare.

Mişcarea I, intitulată Totenfeier (Rituri funerare), a debutat convingător, cu acel tremolo care construieşte cadrul mental al întregii simfonii. Tema marşului funerar, situat în re minor, curge natural, fără a cădea într-o risipă sonoră nejustificată şi astfel intensificând alerta declanşată odată cu primele note. Ascultătorul, asemenea eroului glorificat şi expus în Simfonia I, este necruţător aruncat pe pământul cutremurat al incertitudinii care anulează orice temelie şi tocmai această anulare este fundaţia prin care trebuie mers fără nicio frânghie. Nu există încălzire, pregătire, dezvoltare, climax şi rezolvare (deşi, sub aspectul structurii muzicale, Mahler rămâne fidel organizării expoziţie-dezvoltare-repriză, dar aceasta nu trebuie să fie o contradicţie). Contrabaşii şi violoncelele, precum şi întregul ansamblu de la percuţie, au demonstrat de la bun început o dispoziţie viguroasă demnă de apreciat, bine controlată şi echilibrată de Sascha Goetzel. Alăturarea, în acest peisaj, a lirismului şi delicateţii morbide induse de suflători a determinat naşterea acelei tensiuni atât de preţuite de compozitorul austriac. Remarcabile au fost, de asemenea, sonorităţile subtile şi expresive ale cornului englez, fără de care amploarea semnificaţiei funerare nu ar fi putut fi atât de bogată.

Ceea ce aparent se înfăţişează ca o veselă, eliberatoare sărbătoare câmpenească, ilustrată prin ländler-ul din Andante moderato, se scufundă, sub notele întotdeauna cuprinse de "frică şi cutremur", în aceleaşi accente tragice evidente în Mişcarea I sau a III-a. Deşi, într-o lectură narativă şi graduală a partiturii mahleriene, valsul din mişcarea a II-a se poate înţelege ca o eliberare graţioasă din impetuozitatea mişcării anterioare, aluzia propusă de compozitorul austriac devine, în felul acesta, şi mai grotescă. Pentru că eroul veşnic inadaptat, veşnic nomad al lui Mahler nu poate pătrunde în mijlocul dansului; tot ceea ce se apropie aici de o percepţie picturală este ceea ce vedem prin ochii hiper-lucizi ai conştiinţei tragice şi nu prin privirea cuiva care în mod real ia parte la dans. Dar chiar urmărit printr-o pereche de ochi striviţi de o realitate supradimensionată, ländler-ul nu este mai puţin "dulce", iar uşurătatea acordată cu prisos de coardele şi instrumentele de suflat îmbietoare, care culminează cu consolatorea secvenţă pizzicato din final, este binevenită.

Partea a III-a, introdusă de mişcarea masculină, plină a timpanului, îl smulge pe erou din amorniile unui dans care mai degrabă îi subliniază disconfortul şi inadaptarea. Întors pe tărâmul clătinat dar, paradoxal, mai primitor pentru el, acesta îşi construieşte platforma mentală şi sonoră prin care îşi analizează şi reconfigurează destinul îngrozitor şi absurd. Aceasta este realitatea pe care e provocat să o privească şi să o îmbrăţişeze cu nedisimulat curaj: "Viaţa ţi se înfăţişează ca o arătare înfricoşătoare şi fără sens, de care vrei să te îndepărtezi cu un strigăt dezgustat" - aşa îşi explică Mahler mişcarea a III-a în acelaşi program menţionat la început.

Ironic fără a deveni însă nicio secundă cinic sau detaşat, compozitorul recurge la asocieri sonore care tatonează cu haosul, până la apropierea de kitsch sau cacofonie. Percuţia şi-a jucat excelent rolul definitoriu pentru această mişcare. De la talgerele şi tobele greu de digerat până la tam-tam-ul concluziv, percuţia subliniază cu maiestuozitate jocul epileptic al unei conştiinţe care învaţă să îşi sculpteze lipsa de sens până la deturnarea existenţei într-un act semnificativ. Nici în această secţiune Sascha Goetzel nu a obosit deloc, lăsând contrariile să plutească fertil deasupra sălii.

Această armonie inversă explodează în cel mai mişcător fragment al Simfoniei a II-a, Urlicht (Lumina primordială), care conţine germenele redempţiunii, pus astfel în cuvinte de Friedrich Klopstock: "Vin de la Dumnezeu şi la Dumnezeu mă voi întoarce / Bunul Dumnezeu îmi va dărui o mică lumină." În această avalanşă de sunete contorsionate, cu efectul unei incizii nemiloase, apariţia bruscă a vocii umane trebuie să transpară cu gravitatea înfiorată, dar totodată duioasă, a unei solii de pe altă lume. Valentina Kutzarova, solista bulgară căreia i s-a acordat această partitură, a redat, fără îndoială, un Urlicht corect, fără deviaţii interpretative. Totuşi, atât prin timbru, cât şi prin postura mai degrabă operatică decât adecvată unei lucrări vocal-simfonice, intervenţia sa nu a captat în întregime complementarităţile dintre fragilitate şi energie aşteptate aici. Deşi nu a fost nicidecum un moment nereuşit, Kutzarova pur şi simplu a ocolit exact acele aproape invizibile detalii care creează centrul tragic în Urlicht. În ceea ce priveşte evoluţia instrumentelor, am apreciat, pe lângă tânguirea lentă a trompetelor care îşi fac apariţia după prima intervenţie a mezzosopranei, lirismul candid al oboiului şi flautului, esenţiale în completarea discursului dispus în versuri.

Ultima mişcare se întoarce atât spre oroarea funestă din Totenfeier, cât şi spre psihoza febrilă din mişcarea a III-a pentru a le redimensiona în termenii unei realităţi superioare. Trecerea de la "trupul pământesc" la "trupul ceresc" este marcată de o recapitulare a definiţiei fiinţei umane sfâşiate de povara memoriei şi de limitele fizicalităţii. Gravitatea expansivă a trompetelor şi cornilor din afara scenei, ascunse privirii spectatorilor, pizzicati cu alungiri funeste, reluarea celor patru note din Dies irae, prezente şi în mişcarea întâi, pregătesc drumul către absorbţia Adevărului ultim. În înfăţişarea muzicală a Judecăţii de Apoi, Mahler se apropie de Apocalipsa în sensul ei real, necontaminat de clişeul conform căreia aceasta este sinonimă cu tot ce poate fi mai oripilant şi înfricoşător căci, în greacă, Apocalipsa înseamnă tocmai opusul, anume "revelaţie". Toate asperităţile texturale şi densitatea instrumentală epuizantă converg către sensul final al revelaţiei întrezărite de pe acelaşi pământ mişcător.

În partea finală, corul şi soliştii au comunicat perfect cu orchestra, iar Corul Academic Radio, îndrumat şi de data aceasta de Dan Mihai Goia, a dat dovadă de forţă şi energie pură, instalându-se fără greş în universul mahlerian. Aici este momentul să mărturisesc că Simona Mihai, soprana română cunoscută şi peste hotare, a fost ceea ce se poate numi, fără exagerare, o prezenţă sublimă într-un astfel de context. Urmărind-o cu atenţie în tot timpul în care s-a aflat pe scenă înainte de momentul propriu-zis al interpretării, mi-a fost clar că Simona Mihai a fost prezentă 100% în acest demers, fără a se limita la "a-şi face datoria" în acele câteva minute care îi revin. Solemnitatea neteatrală şi umilinţa evidentă în faţa gestului muzical revelatoriu sunt ceea ce ar trebui să aibă orice solistă care se apropie de o partitură de Mahler în general şi de Simfonia a II-a în mod special, iar Simona Mihai le-a dovedit din plin. Sub aspect muzical, aici Valentina Kutzarova a părut şi ea mai aproape de spiritul mahlerian decât în Urlicht, aşa că, alături de cor şi orchestră, au reuşit, într-adevăr, să poarte ascultătorii către climaxul final al simfoniei.

"Nu te mai teme / Pregăteşte-te să trăieşti!" şi "Voi muri ca să trăiesc (...) Ceea ce te-a făcut să suferi / Spre Dumnezeu te va duce" sunt centrul de greutate al tulburătoarei filosofii mahleriene. În programul enunţat de el însuşi, compozitorul declară că raportul nu este al unei construcţii de tip "faptă-răsplată", aşa cum este cel mai adesea perpetuată în religiile oficiale. Într-adevăr, versurile lui Klopstock şi ale lui Mahler dau glas încumetării nietzscheene a sufletului liber care se poziţionează "dincolo de bine şi de rău". Suferinţa nu este o pedeapsă, ci însuşi semnul unei semnificaţii absurd de greu de descifrat acum, dar a cărei existenţă este, în acelaşi timp, imposibil de anulat. Sufletul este răscumpărat nu în ciuda suferinţei şi a îndoielii, ci pe temeiul suferinţei şi al îndoielii.

Dacă spuneam la început că sensul fiecărei mişcări este conţinut în cealaltă, simfonia neavând, deci, în ciuda structurii, un caracter narativ, convingerea aceasta mai veche mi s-a întărit în sala de concert. Dacă Mahler însuşi pune faţă în faţă antiteza carne-spirit doar pentru a ne arăta cât de ridicolă este gândirea dihotomică, asta se poate vedea cel mai bine chiar într-o reprezentaţie în cadrul căreia, dincolo de liniştea impusă de bunele-maniere, s-ar dori detaşarea şi imersiunea absolută în muzică. Iată că asta nu este posibil: orice zgomot infiltrat nu din cauza neglijenţei (deşi au existat, în mod regretabil, şi astfel de scăpări în sală), orice migraţie de pe scenă şi orice deplasare a luminilor ne aminteşte inexorabil că, până la "marea strigare" prefigurată de Mahler în Învierea, nu suntem decât caricaturi, mai mult sau mai puţin inocente, ale propriilor idei despre sublim. Mai merită atunci să fii acolo, prins şi nu prea, până la capăt, de revelaţia unui nefericit de acum mai bine de 100 de ani care a fost, totuşi, un ales?

Pentru cine crede în "izbăvirea prin artă", în transcendenţa limitelor trupului prin nobleţea sufletului, astfel de evenimente vor purta întotdeauna o dezamăgire. Pentru restul, nu ştiu ce răspuns îşi dă fiecare; cred că, în orice caz, nu poate fi decât minunat să fii alături de alte fiinţe limitate, care îşi proiectează un destin sublim, într-o seară ca aceasta oferită magistral de Orchestra Naţională Radio, de cor şi de cele două soliste. Poate că, dacă mimăm cât mai mulţi împreună, chiar ridicoli fiind, întrezărirea vagă va deveni, cândva, cumva, lumină primordială.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2014


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Restituiri muzicale - Die Büchse der Pandora / Cutia Pandorei, Loredana Baltazar
 Festival de Cvartet la Filarmonica Moldova din Iaşi, Marcel Frandeş
 O lume de sentimente într-un concert..., Angela Şindeli
 Concert aniversar al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la Ateneul Român, Marcel Frandeş
 Liviu Prunaru şi Gregor Horsch în Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms, la Ateneu, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer