Depăşind curiozitatea firească a oricărui cinefil, recidiva prezenţei la un asemenea tip de evenimente s-a datorat, în mare măsură, interesului pentru noua "interpretare" sonoră a textului filmic, care valorifica imaginea integrând-o într-un ansamblu gestual complex alcătuit din muzica "acompaniatoare" propriu-zisă, inserţia rostirii unor fragmente literare ce redimensiona impactul expresiei vizuale şi, nu în cele din urmă, conceperea unui lexic onomatopeic combinat cu zgomote de foley - proiecţia subconştientului personajelor deasupra jocului actoricesc, remodelând creativ percepţia receptorului (după cum s-a întâmplat în cazul peliculelor "ghidate" de Radu Rădescu, formaţia Einuea şi actriţa Crenguţa Hariton, ori de grupul Foley'Ala).
Ultimul eveniment de acest gen la care am fost prezentă, programat în luna octombrie 2014 pe scena Ateneului Român, şi-a propus să schimbe într-un mod aparte centrul de greutate al relaţionării cu publicul, deplasând declarat accentul dinspre zona de interes vizual către primatul receptării auditive. Motorul unei asemenea iniţiative s-a numit Goethe-Institut, care a comandat tânărului compozitor Dominik Schuster o partitură pentru orchestră care să îndeplinească rolul unei coloane sonore (varianta iniţială a muzicii fiind considerată pierdută) pentru Die Büchse der Pandora / Cutia Pandorei, unul din reperele importante ale cinematografiei germane interbelice.
Bazat pe tragedia Lulu a lui Franz Wedekind (alcătuită din piesele Erdgeist / Spiritul pământului şi Die Büchse der Pandora / Cutia Pandorei), filmul şi-a şocat contemporanii prin modernitatea viziunii asupra unei societăţi în declin, criticată dur prin abordarea directă a unor teme "de trotuar" precum prostituţia, homosexualitatea, dependenţa de alcool, traficul de carne vie etc. Peste toate aceste ingrediente, Pabst îşi coboară ironic privirea, agrementând parcursul dramatic al poveştii cu situaţii şi atitudini aparent comice care ascund în subtext eşecul unor personaje din diferite categorii sociale. Responsabilă inconştient de nenorocirile celor din jurul ei, Lulu (întruchipată, cu o senzualitate incredibil de rafinată, de Louise Brooks) devine victima propriei "cutii" malefice, care o va absorbi pe neştiute pentru a-i elibera convivii.
Dacă partitura compusă iniţial pentru acest film de către Willy Schmidt-Gentner (unul dintre cei mai prolifici compozitori germani ai acestui gen, în anii '30) avea accente operetistice aşa cum se obişnuia pe atunci, Dominik Schuster a ales, în tentativa sa de a colora timbral întreg parcursul acţiunii, să se exprime într-o manieră postmodernă, combinând arsenalul de efecte fonice efectiv ilustrative pentru fiecare cadru filmic cu trasee muzicale sugestive în sine din punct de vedere dramaturgic. Rezultatul acestui tip de gândire componistică s-a materializat într-un demers sonor fluid, cu o evoluţie proprie meticulos gradată ce susţine imaginea filmului având totodată o personalitate proprie.
Prima audiţie absolută a acestei "restituiri muzicale" semnate de Dominik Schuster a fost încredinţată Orchestrei Naţionale Române sub bagheta dirijorului german Stefan Geiger, personalitate artistică familiară atât iubitorilor muzicii noi cât şi auditorilor repertoriului clasic. Înzestrat cu o energie debordantă (absolut necesară pentru a susţine tensional întreaga partitură - ce "acompaniază" pelicula pe parcursul celor peste două ore de vizionare), Stefan Geiger a condus ansamblul orchestral cu fermitate şi căldură, punctând atent principalele momente ale acţiunii dramatice, construind punţi către culminaţiile emoţionale, modulând expresiv diferitele atitudini ale personajelor prin arcuiri sensibile ale liniilor melodice; orchestra i-a urmărit intenţiile cu fidelitate, funcţionând - ideal - ca un singur instrument creator de atmosferă. Fuziunea dintre vizual şi fonic s-a realizat firesc, pe fundalul unui echilibru inteligent între narativitatea discursului cinematografic şi contrapunctările intervenţiilor sonore în care se regăseau, pulsând, trăirile interioare ale personajelor (admirabilă performanţa interpretativă a Orchestrei Naţionale Române, formaţie-pilot metamorfozată în scurt timp într-un veritabil brand de ţară al tinerilor artişti autohtoni!).
O valenţă în plus a acestei ultime premiere româneşti filmic-muzicale este, în mod evident, crearea unei partituri solid structurate după toate regulile genului, care poate fi redată şi ca o suită orchestrală de sine stătătoare, fără a fi tributară vizualităţii cinematografice - o realizare componistică incontestabilă, pentru care Dominik Schuster merită încă o dată să fie felicitat!
Şi dacă "vinovat" de reuşita acestui eveniment s-a dovedit din nou a fi tandemul dintre film şi muzica live, apt să atragă spectatori ai ambelor arte sub cupola Ateneului Român, ar putea prinde contur şi ideea unui festival centrat exclusiv pe acest tip de comuniune artistică ce ar panorama, sub auspicii sonore diferite din punct de vedere stilistic, întreaga istorie a filmului "mut". Sunt convinsă că ar avea succes!