În descrierea spectacolului Dance a Playful Body al Andreei Novac, jucat tot la CNDB, în cadrul festivalului, se spune că nu este un spectacol de dans sau despre un corp care se expune, că este un spectacol curajos, intim, dar nu frumos. Mi s-ar părea o descriere ideală şi pentru Parallel, un statement clar al celor două artiste Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen. Statement-ul lor ar consta într-o denunţare fără menajamente a crizei de identitate induse femeilor lesbiene din pricina normelor sociale rigide, dorind să provoace, în spectator, o confruntare cu propriile limite şi preconcepţii (de remarcat că, în sală, se rîdea excesiv la glumele care, deşi musteau, la suprafaţă, de un umor pervers şi facil, erau, în esenţă, extrem de ironice, tocmai la adresa celor care le perpetuează; de exemplu: "Ce este mai bine, să fii negru sau lesbiană? Negru, măcar nu trebuie să le spui părinţilor").
Un cuplu de lesbiene eşuează în a-şi afirma propria identitate încercînd, paradoxal, să-şi ascundă feminitatea, să-şi ucidă din faşă orice marcă a unei dezvoltări fireşti. Mesajul, transmis destul de răspicat, e că "problema este în ceilalţi". Dualitatea masculin-feminin este trasată cu tuşe groase, uneori şocante prin duritatea expunerii: încercarea dureroasă de a ascunde mărcile feminităţii este un răspuns la dublul standard cu care se confruntă femeile chiar şi în societatea de astăzi, unde a fi bărbat este întotdeauna o variantă mai bună şi mai uşoară. Totuşi, n-aş cataloga acest spectacol ca fiind unul feminist, ci... umanist: afirmarea propriei identităţi ar trebui să fie permisă fără o intruziune brutală a societăţii şi chiar a familiei în viaţa personală, iar de acest lucru suferă mai ales oamenii care nu se încadrează în tiparul "normalului", adică în ceea ce, mai degrabă întîmplător, epoca respectivă a etichetat drept regulă. A nu fi straight în epoca noastră este încă o deviere de la normă, care, în viitor, se poate schimba la fel cum s-au schimbat atîtea alte reguli, de-a lungul istoriei, legate, de obicei, de categorii de oameni consideraţi "indezirabili" (negri, evrei etc.).
Parallel vorbeşte despre o lume care există chiar printre noi, în rîndurile cunoscuţilor şi prietenilor noştri, şi care totuşi rămîne... paralelă - din neputinţă sau rea-voinţă, este o lume împinsă la margine. Spectacolul explorează, prin text, mişcare, voce, scenografie, anomaliile unei asemenea raportări. Prima parte le prezintă pe cele două artiste repetînd, draconic, exerciţii fizice, pe fundal fiind o muzică antrenantă, aşa cum se pune, de obicei, în sălile de forţă. Încă din această scenă se simte îndîrjirea cu care cele două femei încearcă să atingă un aspect tipic masculin (îşi măsoară muşchii, una dintre ele nici nu este rasă la subraţ, iar mişcările lor încep să-şi piardă din feminitate). Este un moment lung, în care exerciţiile par a se repeta la nesfîrşit, pentru a sugera hotărîrea celor două personaje de a ieşi din sine şi de a deveni altcineva. Din a doua scenă, transformarea este radicală: după un moment în care joacă fotbal (de fapt, bat mingea la perete), purtînd doar chiloţi, sugerînd relaxarea cu care bărbaţii se pot manifesta indiferent de ceea ce fac, cele două femei încep să-şi pună bandă adezivă în jurul sînilor, pentru a-i aplatiza şi pentru a ucide, astfel, şi ultima marcă a identităţii lor feminine. Şi scenografia, minimalistă, ajută la potenţarea acestei dualităţi: scena este împărţită, printr-un perete, în două cabine, în care decorul este redus la esenţial, obiectele avînd o puternică încărcătură simbolică în acest context; o minge, greutăţi de fitness, un pisoar, în ambele cabine, o sugestie perfectă a inadecvării şi a coerciţiei de a te încadra într-un tipar care nu se potriveşte, oricîte tentative şi permutări ai face.
Dacă pînă în acest moment, spectacolul s-a axat doar pe mişcare, din acest punct explodează într-o expresie verbală impresionantă, în care cele două artiste îşi dezvăluie şi talentele muzicale, şi de stand-up. Totul este în engleză, Lucia Mărneanu este îmbrăcată într-un costum bărbătesc sobru şi trece printr-o gamă impresionantă de bancuri care există despre lesbiene, pe cînd kata bodoki-halmen pune în scenă un drag-show, simbol al totalei pierderi de identitate: nu a fost suficientă prima transformare, din femeie în bărbat, acum metamorfoza e lipsită de semnificat, căci mimează o feminitate exagerată pe care, teoretic, trebuie să o însceneze un bărbat. Un spectacol puternic, expresiv şi nonconformist, Parallel, nominalizat şi la Premiile Uniter 2014, pentru debutul celor două artiste, nu tratează nimic pe ocolite, fiind un act de curaj şi de normalitate care merită încurajat şi urmat.
Parallel
GroundFloor / ColectivA, Cluj
Cu: Lucia Mărneanu, kata bodoki-halmen
Concept şi coregrafie: Ferenc Sinkó
Regia: Ferenc Sinkó şi Leta Popescu
Decorul: Valentin Oncu
Costume: Gyopár Bocskai
Songuri: kata bodoki-halmen
Muzica: danaga