Salutăm entuziast-temător exotismul identităţilor sexuale alternative într-o lucrare de artă, fără să decidem ce e mai "important", exotismul sau arta. Da, e vorba despre orientarea sexuală, iar într-o societate dominată de maximă ipocrizie în materie de sexualitate umană, e foarte la îndemînă să nu vezi că în această poveste despre ce înseamnă să fii gay (în România) se înghesuie toate micile istorii ale lui "a fi altfel" (sărac, vorbitor de altă limbă, handicapat, mamă minoră, infectat cu virusul HIV, blondă...) - iar asta începe cu faptul că homosexualitatea din Parallel e una feminină. Iar corporalitatea feminină, cu atît mai puţin cea non-normativă, e foarte sumar şi schematic, de fapt, codificată în spaţiul public - şi mai ales în teatru. Producţia comisionată de Festivalul Temps d'Images de la Cluj are trei părţi distincte: prima "pune în scenă" un antrenament de fitness oarecum de forţă, în care cele două performere se simt evident mai confortabil manevrînd gantere decît mişcîndu-se sincron în exerciţii de aerobic - un "sport" setat pe mlădieri, graţie şi simţ muzical aşa-zicînd feminine (nu spun că aerobicul şi graţia sînt chestiuni intrinsec feminin-femeieşti - spun că asta e percepţia lor, asta e codificarea-normarea-aşteptările cu care se joacă spectacolul).
Cea de-a doua e mărturia unei relaţii ambigue, inconfortabile, indecise, supuse căutărilor, cu propria identitate corporală - nici aşa, nici altminteri, respingînd însemnele aclamate ale feminităţii şi exersînd gesturi ale masculinului (jocul cu mingea de fotbal, de pildă). Dar trupul nu poate scăpa de el însuşi şi nici nu asta par să caute cele două performere, nici măcar atunci cînd recurg la "travestiuri" masculine. E ceva care te trimite cu gîndul la lunga întreprindere a lui Radu Afrim, de rescriere a normelor corpului bărbătesc, de la joaca de-a convenţia travestiului din majoritatea spectacolelor lui la ambivalenţa lui Constantin Cojocaru în cheek to cheek, şi la radicalitatea comunităţii de drag queens din Piaţa Roosevelt: nu feminizare, ci refuzul de a alege, de a-ţi lăsa corpul scris / sculptat de normativa societate. Şi Lucia, şi kata îşi acoperă sînii cu bandă adezivă, iar scenic, acesta e unul dintre cele mai puternice statementuri posibile: gîndiţi-vă la pieptul gol al actriţelor din atît de multele spectacole de teatru din ultimii 40 de ani, la oamenii care încă-şi amintesc sînii Valeriei Seciu, fluturînd pe sub furoul de mătase, în Maestrul şi Margareta al Cătălinei Buzoianu... Lucia şi kata ucid un întreg imaginar, aproape tabu, al feminităţii ca dorinţă, supunere şi maternitate - mergînd pînă la îmbrăcarea altor haine şi a altor identităţi.
Şi totuşi, momentele de început sînt, în realitate, un fel de rampă de lansare pentru ultima parte: monologurile de stand-up comedy (al Luciei Mărneanu) / drag queen show (kata bodoki-halmen) sînt atît de puternice emoţional-teatral, încît nici nu mai ţii minte ce-ai văzut în anterioarele cîteva zeci de minute. Stand-up-ul e o cascadă de bancuri homofobe despre lesbiene (şi, cumva, ocultează discursul katei despre refuzul cutiuţelor identitare, dar nu şi prezenţa ei scenică), care declanşează iniţial rîsul, pentru ca apoi el să se transforme în rictus îngheţat: fiindcă rîsul se întoarce asupra Luciei ca o armă care răneşte, e privirea normativ-socială, depunîndu-şi reziduurile asupra corpului forţat, astfel, să se nege pe el însuşi.
Lucia Mărneanu e ceea ce, atunci cînd vocabularul ne lasă cu totul baltă, numim o actriţă-foarte-specială; mai mult, e un performer care manevrează perfect tehnicile de asumare şi implicare, pe de o parte, şi cele ale alienării, ale ficţionalizării, pe de altă parte. Şi asta face şi kata bodoki-halmen (întîmplător, cu studii de Teatrologie şi fără licenţă, de unde şi imposibilitatea de a fi nominalizată de UNITER pentru Debut, dar kata e unul dintre acei oameni rari pentru care scena e un spaţiu de libertate şi joc de-a orice te poate face să-ţi întinzi corzile personalităţii): îmbracă piei diferite, dinăuntrul cărora poate vorbi (şi) despre ea, fără a fi (doar) ea însăşi. Parallel nu e nici coming out, nici terapie (de grup). E creaţia unei echipe, o actriţă, o teatroloagă, o regizoare din născare (Leta Popescu) şi un actor / profesor de actorie / coregraf (Ferenc Sinkó), care vor să se simtă liberi să aleagă. Să aleagă cine sînt şi ce fac.