Realitatea este însă că Parallel, pe lângă faptul că este un performance pur şi simplu perfect la nivelul construcţiei şi organizării coregrafice şi verbale, taie posibilitatea şi necesitatea unei articulări critice. Când spun asta, nu mă refer doar la acea senzaţie de inefabil sau redundanţă a cuvântului pe care fără îndoială că mulţi consumatori de teatru o trăiesc atunci când se află în faţa unei producţii apropiate de perfecţiune. Pentru că, de fapt, cu oricâtă sinceritate am constata limitele limbajului, ştim cu toţii, artişti sau comentatori, că discursul critic este, în ultimă instanţă, şi posibil, şi necesar. Când spun că Parallel este dincolo şi deasupra cuvintelor, nu am o intenţie poetică şi metaforică - deşi nu mai puţin adevărat e şi că tot ce se întâmplă acolo este un act poetic (şi poietic) - ci, efectiv, ritualul prin care genurile sunt aruncate, de-a dreptul terfelite chiar, suspendate şi reconfigurate fără nicio responsabilitate şi iluzie salvatoare a desemnărilor ne pune în situaţia de a nu avea cum şi despre ce să vorbim, din moment ce nu putem nici măcar să rostim "Ea" sau "El" în legătură cu protagonistele.
Situaţiile în care se poate face un apel la genuri gramaticale şi stratificări hermeneutice sunt cu totul irelevante în acest caz. Sau asta se poate face doar lămurind de la început, cu onestitatea cu care se prezintă şi ele în faţa noastră, că onorăm o convenţie esenţialmente patriarhală, oricât de puţin ne-ar plăcea să recunoaştem asta. Nu poţi să scrii "Ele se eliberează de convenţiile sociale", "Ele gravitează în afara normei", fără a ieşi din start din ceea ce înseamnă Parallel, pentru că "ele" le aruncă deja înapoi în androcentrismul lingvistic, cultural, social şi religios din care cele două (iată!) încearcă să iasă. Cu preţul cărnii şi sângelui, cu o miză pe viaţă şi pe moarte. La ce bun să te mai slujeşti atunci de instrumente patriarhale încercând să preamăreşti tocmai antipatriarhatul?
Ceea ce Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen au reuşit cu ajutorul lui Ferenc Sinkó (responsabil cu coregrafia, conceptul şi o parte din regie) şi al Letei Popescu (regie) - adică o instalare într-un Adevăr care se trăieşte nemijlocit, violent şi radical - nu va putea reuşi nimeni să facă în scris comentând Parallel. Dacă totuşi aleg să o fac, asumându-mi acest handicap, aceasta se datorează, pe de o parte, consolării că nici nu trebuie şi nu e nevoie de asta, spectacolul fiind deplin şi total în sine, fără să aibă nevoie de nicio iradaţie critică pentru a fi mai profund înţeles sau pentru a i se sublinia "multiplele perspective". Şi o mai fac pentru că, în ceea ce priveşte această dimensiune, chiar nu pot să nu apelez la limbajul articulat ca să îmi exprim o bucurie nemărginită, anume conştiinţa faptului că am asistat la un moment privilegiat şi revoluţionar în performance-ul românesc. Prin Parallel, aşa cum s-a mai afirmat deja în alte cronici, s-a produs o ruptură incontestabilă faţă de o tradiţie care, deşi debutase ca anti-tradiţie, s-a fixat atât de mult într-un mecanism previzibil şi fidel reţetelor încât cu greu îţi mai aminteşti, aflându-te în sala de spectacol, că performance-ul a pornit cândva de la miza unei visceralităţi autodevoratoare şi aproape letale.
Parallel invocă, într-un amestec de teamă şi asumare îndârjită, un pericol mortal în faţa căreia protagonistele şi spectatorii sunt puşi, dincolo de arhitectura profund cerebrală şi atent structurată a discursului performativ. A trebuit să ajungem în 2013 (momentul conceperii spectacolului) şi să salutăm prezenţa a două performere şi a doi coregrafi-regizori de la Cluj pentru a trăi din nou convingerea, în faţa unei scene din România, că Gina Pane, Ana Mendieta, Joan Jonas, Carolee Schneemann sau Marina Abramoviç, cea de acum câteva decenii, nu au sfâşiat degeaba o lungă tradiţie artistică pentru a-şi impune corpul mutilat şi bruiat ca ferment absolut al unor noi temeiuri creative. Parallel ne întoarce către o formă de cruzime brută de care mă bucur să constat că măcar o parte din generaţia actuală nu se teme (şi când spun asta, mă gândesc şi la Cockoşi, montarea de la Teatrul Act a lui Horia Suru, care refuză, de asemenea, cosmetizarea homosexualităţii, în felul acesta incomodând spectatorul mult mai mult decât ar fi făcut-o dacă s-ar fi limitat la a-i servi o lecţie de educaţie civică). Aşa cum era de aşteptat, fenomenul corectitudinii politice, prezent atât în montări de teatru contemporan şi performance, cât şi în discursul critic, pare să se apropie de o saturaţie care pune dilemele imposibil de atenuat ale sinelui, cu accentul pe corporalitate, mai presus de orice fenomen social de masă.
Aşadar, producţia realizată de toţi aceşti artişti legaţi, într-un fel sau altul, de Facultatea de Teatru de la Cluj, nu poate produce limbaj ci, cel mult, disconfort. Disconfort pentru că ai vrea să poţi să delimitezi clar o secvenţă în care persona din faţa ta îşi câştigă libertatea, un episod în care joaca de-a gender performativity, acest labirint teoretic fascinant al feministei Judith Butler, duce spre cucerirea unei identităţi rebele, dar care este cu adevărat numai şi numai a sa. Însă zbaterile interioare ale acestor fiinţe schimonosite de propria natura înainte de a fi lovite de societate nu se tranşează aşa încât să se lase cu un strigăt de glorie al feministelor. Acele feministe care ne-am dori, unele dintre noi, să fim făcându-ne că nu vedem cum ciclul alienărilor nu se încheie, de fapt, niciodată. Dacă a fi lesbiană înseamnă, într-o accepţie generalizată, a fi o femeie care iubeşte o altă femeie, atunci cele două corpuri-fiinţe gender-bending din Parallel nu sunt (doar) lesbiene, pentru că, în primul rând, statutul lor de femeie este cel atacat şi problematizat.
Confuze, abrutizate de aruncarea într-o condiţie biologică generatoare de ruşine şi eşec (faţă de sine, înainte de familie sau societate), cele două, mereu prinse în capcana desfiguratoare a lui Ea şi El, nefiind nici una, nici alta, dar nici dincolo de aceste noţiuni. Ea-El-Nimeni încorporat de performere m-a făcut să mă gândesc tot timpul la două femei care, într-o iluzie consumatoare a strivirii determinismului biologic, îşi pot imagina că transgresarea prin masculinizare ar putea rezolva ceva dar, în momentul în care se contopesc cu pisoarul şi cu mingea, resimt şi întreaga cruzime a machismului şi a spaţiului androcentric. Acestea le refuză cu aceeaşi greaţă cu care le reneagă şi industria frumuseţii, sugerată aici prin exerciţiile de fitness de la începutul performance-ului.
Îţi mutilezi, deci, sânii, aplicându-le bandă adezivă şi crezând că aşa te desparţi de toate acele secole opresive de patriarhat. Poţi să te simţi o secundă sau două revoluţionară şi superioară oricărei condiţionări, pentru ca în clipa următoare să simţi şi mai intens pe propria piele cum, în mod fatal, exerciţiul de afeminizare se întoarce singur împotriva ta, pentru că niciodată o femeie sau "femeie" nu-şi poate simţi cu mai multă violenţă sânii decât atunci când şi-i sugrumă aşa. Poţi să te simţi puţin anarhist/ă intrând în pielea unui transgender kinky sau în costumul grăitorului de antipatii homosexuale, însă şi tocurile, şi barba rămân amândouă semnele definitive ale unei inadaptări totale. El-Ea-Nimeni se aruncă neîncetat, într-un gest de inconştienţă şi cruzime faţă de sine, în deriva anihilatoare a negării genurilor, deşi ştiu că nu câştigă absolut nimic în schimb: nici înţelegere, nici acceptare şi poate nici măcar mult-râvnita dragoste (deşi fantoma ei este cea care susţine întregul demers, replica cea mai percutantă din întregul spectacol fiind, de altfel, "Father, I live for love"). "Uită-te la mine cum sunt femeia-care-nu-vrea-să-fie-nici-bărbat-nici-femeie-nici-bărbat-care-vrea-să-fie-femeie şi care descoperă că existenţa în gen e de neîndurat, dar nu are ce să facă" pare să fie statementul agonizant şi final care traversează carnea corpurilor şi a întregului spaţiu din Parallel.
Repet, pentru că trebuie: din punct de vedere coregrafic, regizoral, vizual, discursiv, muzical etc. Parallel este un spectacol impecabil şi îmi asum pretenţiozitatea şi emfaza unei astfel de întâmpinări. Ca şi cum aura perfecţiunii tehnice a acestui spectacol ar veni ca o formă umilă de compensare a recunoaşterii dezordinii totale ce marchează subiectul gender. Fiecare aprindere de lumină şi fiecare stingere îşi construieşte un ritm inatacabil, cu pereţi care deformează în paralel două corpuri umilite de "Tatăl nostru". Un Tată care, ocupat fiind să ocrotească legile naturii funcţionale matematic, amână răspunsul datorat celor două entităţi apărute ca un monstru deviant în sânul (niciodată lipit cu bandă adezivă) unei creaţii destinate să meargă în sensul procreaţiei. Tensiunea pe care o proiectează spectacolul lui Ferenc Sinkó şi al Letei Popescu la toate nivelurile, secundă de secundă, te face să te întrebi câtă forţă au putut avea cei care au participat la crearea acestui spectacol astfel încât să nu fie înghiţiţi de propria deversare de haos şi inversare a tututor perspectivelor posibile.
Curajul cu care Lucia Mărneanu emite, prin personajul macho asumat la un moment dat (nu spun, deocamdată, masculin, şi voi explica imediat de ce), poante homofobe şi antifeministe este o exorcizare devastatoare şi nu un deget arătat către intoleranţa mulţimilor. Pentru că ceea ce se aude acolo nu este împrumutul unei identităţi, ci este chiar banda pe care conştiinţa mutilată a aceluiaşi / aceleiaşi El-Ea-Nimeni şi-o repetă la infinit şi şi-o va repeta la infinit chiar şi în cazul utopic în care întregul construct social ar îmbrăţişa diferenţa într-un efluviu al dragostei şi acceptării. Ceea ce se aude în bancuri precum "Care este cauza principală a morţii la lesbiene? Ghemotocurile de păr" sau "Ce este mai uşor, să fii negru sau homosexual? Negru, pentru că nu e nevoie să le spui părinţilor" sunt ecourile unei uri întoarse spre sine poate în mod iraţional şi totuşi inevitabil.
Lucia şi kata afişează şi construiesc o virilitate pe care puţini bărbaţi o au şi, dacă asta sună neconcordant cu linia ideatică a performance-ului setat pe gender trouble, aici trebuie spus că una dintre direcţiile de interpretare a jocurilor mentale din Parallel merge şi către negarea machismului şi androcentrismului, dar nu şi a virilităţii. Aceasta se realizează prin punerea (pseudo)bărbatului misogin şi / sau homofob faţă în faţă cu valorile adevărate ale masculinităţii pe care, conştient sau inconştient, acesta le reneagă la fel de mult ca şi pe cele ale homosexualităţii: curajul, forţa şi temeritatea. Pe toate acestea, Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen le expun din plin în faţa unui public care nu ştiu cum ar putea să-şi demonstreze suficient recunoştinţa pentru momentul capital pe care ni l-au oferit. Iar Premiul pentru debut UNITER 2014, deşi binevenit şi îmbucurător, este, de asemenea, insuficient pentru a cuantifica meritele spectacolului conceput la Cluj.
De fiecare dată când crezi că te poţi agăţa de ironia şi autoironia dintr-unul din bancurile spumoase din spectacol, descoperi iar şi iar cum acolo se ascunde, de fapt, aceeaşi ură întoarsă spre sine şi spre corpul care, oricât de original şi subversiv, rămâne profund mutilat prin neputinţa de a se accepta. Ar fi fost reconfortant să rămâi după Parallel cu ideea depăşirii fragmentării identitare prin androginie, dar nici urmă de aşa ceva. "Pentru că feministele nu pot schimba nimic", după cum rosteşte la un moment dat una dintre personele Luciei. Nicio lege, niciun decret şi nicio paradă care celebrează "diversitatea" nu pot schimba nimic acolo unde mecanismul psihotic al negării lucrează la nefericirea constantă a lui El-Ea-Nimeni. Nu eşti mai curajoasă, mai bună şi mai demnă de iubire dispreţuind conceptele gender ale patriarhatului, pentru că viaţa şi natura nu îţi dau ocazia să pui nimic în loc. Lui El-Ea-Nimeni îi mai rămâne doar o rugăciune tremurată în întunericul din perete.
Dacă în războiul Ei cu Ea şi cu multiplicităţile Ei rămâne un sens procreativ (!), acesta se identifică - îndrăznesc să cred - cu faptul că, deşi spectacolul nu impune nicio solidaritate şi mişcare de masă, naşte curajul afirmării în toate acele voci ale "nimănui". Voci care, ieşite în afara graniţelor protectoare desemnate de nume arbitrare precum homosexualitate, lesbianism sau bisexualitate, îşi pot permite prin Parallel să relaxeze diafragma şi să uite pentru câteva secunde, atât cât să îşi clădească forţe noi, că singurătatea oricărei El-Ea-Nimeni rămâne fundamentală. La fel cum, scriind despre un performance curajos care demontează raţiunea limbajului, mi-am putut câştiga cu adevărat, pentru câteva minute - şi le mulţumesc tuturor celor din Parallel pentru asta - libertatea ieşirii din limbaj. Pentru că, în Parallel cu limbajul înfiorător de restrictiv, va sta întotdeauna de veghe conştiinţa trează a lui El-Ea-Nimeni.
Parallel, un performance produs de GroundFloor / ColectivA, Cluj
Cu: Lucia Mărneanu, kata bodoki-halmen
Concept şi coregrafie: Ferenc Sinkó
Regia: Ferenc Sinkó şi Leta Popescu
Decorul: Valentin Oncu
Costume: Gyopár Bocskai
Songuri: kata bodoki-halmen
Muzica:danaga
Facebook: https://www.facebook.com/PerformanceParallel