Realia (Bucureşti-Beirut) şi Parallel sunt performance-uri radical personale, care depăşesc prin dialogurile trans-subiective pe care le lansează, experienţa profund biografică de la care pornesc. Fiecare dintre ele propune o coborâre în cel mai adânc strat emoţional-personal de intimitate, pentru a urca la suprafaţa unor chestionări lucide şi dureroase: cum se poate sparge carcasa protecţiei convenţionale în care artistul se înveleşte?, care e raportul atât de vulnerabil dintre reprezentare şi atoreprezentare pe o scenă în care controlezi ce laşi să se vadă din tine, ca artist?, cum reuşeşti să faci din povestea ta şi povestea altora?, ce spui, de fapt, spunându-te şi ce deconstruieşti afirmându-te din plin? Toate aceste întrebări rămân, în ambele performance-uri, deschise, provocând o reflecţie asupra corpului auto-bio-ficţionalizat, asupra nevoii performerilor de a vorbi despre ce îi doare cel mai mult şi despre ce le dă forţa de a veni în faţa noastră fără plasă de protecţie, pentru a se auto-revela aşa cum sunt şi aşa cum şi-ar dori să fie. Onest, radical, emoţionat, cinic. Realia (Bucureşti-Beirut) şi Parallel - două decopertări ale geografiei intimităţii, două mărturii frontale care ne fac pe noi, spectatorii, să ne stoarcem de sucul stereotipurilor şi convenţiilor de protecţie. Şi să ne privim drept în faţă.
În Realia... intrăm în sufrageria mărturisirii amintirilor din copilărie, fabricării poveştilor personale, colajului de sunete, jocuri, cuvinte, şoricei şi pisici, reviste cu imagini interzise, serilor în care mama şi tata lucrează în schimbul trei, Libanului bombardat, orelor de balet, fricilor, golului din stomac şi imensei bucurii de a dansa. Realia... e un performance testimonial în care insule de ficţio-grafii includ teritorii întregi de bio-naraţiuni. În care, din câteva surse de lumină, o pelerină, nişte răţuşte colorate (identice cu cele din cada unde ne bălăceam când eram mici), un microfon, zeci de punctuleţe hipnotice, rotite pe pereţi, un corp care se învârteşte ca un titirez sau care se lungeşte pe jos epuizat de el însuşi, Mihalcea-Fairuz creează un slalom printe poveşti personale din trecut şi experienţe prezente. Realia... este un spectacol-topitorie, în care ceara amintirilor se scurge în straturi de poveşti adevărate şi inventate. Ce este însă adevărat-adevărat într-un spectacol în care a povesti devine un act de permanentă auto-ficţionalizare? Mihai Mihalcea îşi cojeşte amintirile şi-l lasă să intre în miezul lor pe Farid Fairuz, alter-ego-ul inventat pentru a se delimita de birocratizatul Mihalcea (fost director al CNDB). Fairuz devine, de fapt, un dublu-ego, un corp-geamăn care preia date din biografia lui Mihalcea, care glisează, cu patinele memoriei inventate, printre poveştile lui de când era mic, care îşi aduce propriul orizont existenţial în viaţa artistică din România, în aceeaşi măsură în care Mihalcea pigmentează biografia libanezului. Mihalcea vorbeşte la un microfon despre RFG-ul în care a copilărit (Rahova-Ferentari-Giuleşti), despre mama lui care lucra la o fabrică de bumbac, despre tovarăşele de joacă, despre gunoiul pe care vecinii îl aruncau pe fereastră, despre cuvinte cu rezonanţă ciudată: finet, pontaj, sodă caustică. Intervine Farid, cu barbă şi accent, şi-i subminează amintirile, contrazicându-i biografia şi fisurându-i solul stabil al poveştilor pe care le spune. Câtă ficţiune este de fapt în orice act de re-construcţie a unor experienţe personale? Cât din ce ne amintim a fost aşa cum povestim? Ce obturărm, ce transparentizăm, ce rememorăm atunci când povestim despre noi-noi şi alţi-noi din noi?
Mixajul de naraţiuni în care subiectul-povestitor expune felii de experienţe-cortină atinge momentul culminant al deşirării convenţiei la care asistăm. Mihalcea-Farid opreşte spectacolul şi pune întrebări. Cum se poate crea o fisură în raportul de putere performer-spectatori şi cine are, de fapt, puterea: cel care controlează scena sau cei care, prin prezenţa lor, au nevoie de o convenţie scenică? Care e punctul în care spectacolul poate fi întrerupt pentru a lăsa loc unor experienţe în afara lui? Cine invită spectatorii să aleagă o melodie sau să acţioneze în orice fel vor, îmbrăţişându-l: performerul care are nevoie să iasă din bula de protecţie a convenţiilor care ne transformă într-un ready-made sau performerul care, prin apelul la de-convenţionalizare, produce, de fapt, o nouă convenţie? Realia... adânceşte tot acest perimetru de interogaţii identitare, artistice, spectaculare şi ne face martorii unei profesiuni de credinţă. Transformat în lebădă, însoţit de un rând de răţuşte, Mihalcea-Farid face o emoţionantă declaraţie în care, preţ de câteva minute, înţelegem de ce e acolo, în faţa noastră, cu toată lumea lui exotică, translucidă, hipersenzorială şi în orice secundă casabilă. O lume în care fotografiile cu părinţii devin un fel de macroramă a întregii poveşti.
***
Performance-ul începe cu un antrenament corporal. Un antrenament de rezistenţă şi de revoltă faţă de prelucrările corpului şablonizat, presat să corespundă perfecţiunii impuse. Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen îşi epuizează corpurile în etape perfect gradate prin repetiţia mişcărilor. Trag de mini-haltere, sar coarda, fac flotări. Trag de mini-haltere, sar coarda, fac flotări. Din nou şi din nou, într-un ritm bezmetic care le încarcă feţele cu încrâncenare, disperare şi angoasă. Nu se opresc decât după ce şi-au stors din corp ultimele picături de putinţă. Pielea lor devine o suprafaţă translucidă prin care se discern toate traumele adecvării la un corp care trebuie să-şi dovedească forţa ca să poată fi luat în seamă. Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen îşi sufocă şi aplatizează trupurile (bucăţi de scotch învelesc sânii până le înghit formele), încadrându-le în geometria heteronormativă, care respinge orice "corp" greu de şlefuit după legile şablonului general acceptat. Îşi construiesc identităţi marginalizate de discursul hetero autoritar (kata bodoki-halmen apare ca Drag King, iar Lucia Mărneanu devine un transsexual) şi trasează o limită extrem de fină între şarjarea identităţilor "altfel" - bancurile cu lesbiene rostite de Lucia Mărneanu - şi cinismul şarjării. Bancurile cad din ce în ce mai greu în corpul care le rosteşte. Între voce, text şi corp se produce o ruptură care face ca lejeritatea miştocărelii să se disipeze şi tensiunea discriminării să devină din ce în ce mai puternică. Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen sunt două artiste cărora le reuşeşte perfect implicarea până la topire în corpurile cu care jonglează sub ochii noştri şi, deopotrivă, distanţarea subtilă de aceste corpuri pe care le dilată şi le strâng ca pe nişte bucăţi de carne-elastic întinse pe pereţii clişeelor. Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen construiesc pe măsură ce deconstruiesc imaginarul forţei masculine, corporalizează "obiectele tari" asociate "genului dur" - pisoarul, mingea de fotbal - şi le vulnerabilizează simbolic în aşa fel încât obiectele capătă o aură de fragilitate şi se resemnifică.
Realia... şi Parallel sunt două spectacole în care performativitatea biografică lasă loc interogaţiilor despre corpul dedublat, ficţionalizat, corp în căutarea unui loc în care să poată fi el însuşi. Realia şi Parallel sunt esenţiale pentru o analiză amplă a "bio-ficţio-grafiei" performative.