Deliciosul Anything can happen, din 1995, este despre un băieţel în blugi, cu jachetă roşie şi cu o trotinetă (scuter, de fapt) care se plimbă prin parc. Curiozitatea îl ghidează şi descoperă lucrurile mici, minunate, dar atât de puţin observate de cei mari. Călătorind pe scuterul său interuman, băieţelul de şase ani zboară de pe o bancă pe alta, dintr-un suflet în altul, discutând prieteneşte cu bătrânii din parc.
Bătrânii sunt nişte personaje excepţionale. Sub carcasa ruginită de timp, erodată de suferinţă şi fericire, de doruri, regrete şi toate cele d-ale vieţii, Micul agită apele. Fiecare dintre partenerii de discuţie încearcă să-l înveţe de bine pe neiniţiatul interlocutor. Sfaturi peste sfaturi îmbuibă capul Micului, care îi ascultă şi astfel le face bine. În schimbul acesta de energie, bătrânii întineresc, iar copilul îmbătrâneşte. Unul este "Don Juan", un altul este sărac, o alta întreabă dacă pare bătrână, dar cu toţii, tacit, par să aibă nevoie de Micul. Fără conflicte shakespeariene, complicaţii ibseniene sau absurdităţi becketiene, copilul pune întrebări fireşti, la care bătrânii au răspunsuri filozofice, însă nu exacte. Anything can happen pare că le spune băiatul tuturor celor pe care îi întâlneşte.
Micul este copilul care s-a ascuns după prea multă hărţuire a realităţii în fiecare bătrânel. Problema cea mai des întâlnită a copiilor cu baston şi mâini tremurânde este singurătatea. Deşi mai mult de jumătate dintre cei aflaţi în acelaşi parc, dar pe bănci diferite, se plâng că sunt singuri, niciunul nu se mută cu o bancă mai la stânga sau mai la dreapta pentru a umple golul de lângă ei.
Micul este băiatul de 6 ani a lui Marcel Lozinski.
Tot despre un fiu al său este şi Father and Son on a Journey, cel mai recent film al regizorului (2013). Tatăl şi fiul pleacă împreună într-o excursie şi, amândoi fiind regizori, se gândesc să facă şi un film despre asta. Filmul are doi regizori, două perspective, două variante: cea a lui Pawel şi cea a lui Marcel Lozinski. Curajul celor doi de a filma, monta, edita şi distribui această călătorie este nebunesc. Cei doi încearcă să-şi repare relaţia tată-fiu, lăsându-se, într-un final, vulnerabili unul în faţa celuilalt şi în faţa camerei.
O replică recurentă din documentarul familiei este "opreşte camera". Însă camera nu se opreşte. Cei doi se zgândăresc şi ating puncte foarte sensibile. Sunt reproşate cele ce nu se zic, dar şi cele ce zic sunt reproşate. Însă cei doi bărbaţi, prieteni, tatăl şi fiul petrec o minunăţie de timp împreună. Excursia în craterele relaţiei dintre cei doi este un exemplu de urmat. Fiecare trebuie să facă această călătorie copil-părinte. Cât se mai poate.
Îmi amintesc o secvenţă dintr-un desen animat. Ideea era că dacă tatăl tău e lângă tine, du-te la el şi îmbrăţişează-l. Nu o să-i placă (făţiş), dar fă-o. Până atunci, îmbrăţişează ceva şi vino la cinema!
Descarcă broşura One World Romania, 2014 aici..