Era doar Tim... şi asta e foarte greu de găsit - Which Way is the Frontline from Here? la One World, 2014

Deşi fac foarte rar asta, am citit o cronică de pe imdb înainte să văd filmul Which Way Is the Front Line From Here? The Life and Time of Tim Hetherington. Spunea că nu e un documentar, ci un omagiu adus subiectului. După cum era formulată observaţia, suna ca un reproş, dar, văzând filmul, mi-am dat seama că, la fel de bine, ar putea fi un compliment. Tocmai faptul că arată ca un portret intim, construit ca o declaraţie de dragoste, face filmul dedicat lui Tim Hetherington absolut memorabil. Filmul este semnat de Sebastin Junger, prieten şi coleg al lui Hetherington, care pare să îl fi realizat tocmai în cheia estetică specifică celui omagiat: în care accentul se mută de pe fapt, obiectivitate, privire de ansamblu şi dinamică politică pe idei, subiectivitate, privire focalizată, de tip portret sau detaliu, conexiuni umane.

Tim Hetherington a fost un fotojurnalist de război, a cărui muncă a reuşit să treacă de dimensiunile standard ale fotografiei din zonele de conflict, revelând dimensiunile profund umane ale experienţei. De-a lungul carierei a vorbit în fotografii despre o Liberia însângerată, despre Afghanistan aşa cum l-au trăit nişte tineri soldaţi americani şi despre războiul civil din Libia, în timpul căruia şi-a pierdut viaţa în 2011. Ce l-a diferenţiat la nivel profesional, aducându-i inclusiv o nominalizare la Oscar pentru Restrepo (2010), au fost încăpăţânarea cu care şi-a asumat condiţia de participant la evenimente şi nu de simplu observator, încercarea de a vedea dincolo de violenţa imaginilor, căutând speranţă, concentrarea privirii asupra umanităţii din spatele aparentei dezumanizări provocate de război. Deşi şi-a petrecut majoritatea carierei direct în epicentrul conflictelor documentate, Tim nu căuta aventura, ci adevărul, iar asta îl face unul dintre cei mai importanţi jurnalişti ai generaţiei sale.

Când documentează războiul din Afghanistan, locuind cu o tabără izolată de soldaţi americani şi împărţind cu ei întreaga experienţă a luptei pentru supravieţuire, Hetherington surprinde un aspect mai puţin documentat al războiului: acesta le oferă oamenilor contextul în care se pot iubi cu adevărat necondiţionat. În grupul de soldaţi americani întâlneşte bărbaţi tineri, abia ieşiţi din adolescenţă, care ar fi dispuşi să ucidă şi să se lase ucişi unul pentru celălalt. Îi surprinde în diferite ipostaze în ceea ce numeşte la un moment dat Edenul bărbaţilor, iar, la un moment dat, are inspiraţia divină de a îi fotografia - într-o dimineaţă ce nu anunţa nimic relevant jurnalistic. povesteşte colegul lui - dormind în paturile lor de cazarmă. Seria de fotografii cu tineri soldaţi dormind îţi taie respiraţia, scoţând la iveală vulnerabilitatea personajelor, copilăria de pe chipul lor, calmul expresiei, toate aspecte care contrastează şocant cu imaginea stereotip a soldatului dur, violent, pornit să distrugă.

Trăieşte fiecare conflict din mijlocul confruntării, umăr lângă umăr cu soldaţi sau rebeli, "înarmat" de fiecare dată cu aparatul foto. Nu lasă niciodată celor din jur senzaţia că i-ar fi teamă, că s-ar pierde cu firea, ci are, dimpotrivă, un curaj prieten bun cu inconştienţa. În timpul documentării conflictului din Liberia, intervine în ceea ce părea să se termine în mod cert cu o execuţie publică şi salvează viaţa unui paramedic, punându-se pe el însuşi în bătaia focului. Deşi i-ar fi fost mai comod, nici în acel moment nu se poate mulţumi cu rolul de observator neutru. Prietenii îşi amintesc că astfel de gesturi îi veneau natural: Tim nu îşi delimita rolurile de fotograf, cineast, jurnalist, filantrop sau participant. Era doar Tim....şi asta e foarte greu de găsit.