Într-o vară splendidă, un grup de turişti se prezintă pe Janiculum - un japonez este fascinat de atâta frumuseţe. Jep Gambardella (Toni Servillo, actorul fetiş al cineastului italian) - un bărbat chipeş, în ciuda primelor semne ale îmbătrânirii - ia parte la viaţa socială a oraşului-cetate. La toate seratele, la care este invitat, devine sufletul petrecerii. Jurnalist monden, de succes, un seducător orgolios, Jep a scris în tinereţe un roman ce i-a adus un premiu literar, dar şi reputaţia de scriitor frustrat. Din scriitura sa se degajă mult cinism, iar Jep-autorul aruncă, asupra lumii, o privire de-o luciditate soră cu amărăciunea. Prietenii săi vorbesc încă despre această carte, scrisă în urmă cu patruzeci de ani, dar pe care nu o citiseră.
Pe terasa apartamentului său din Roma, cu vedere la Colosseum, Jep organiza petreceri unde putea analiza cam toată "maşinăria umană" (titlul romanului său era L'apparato umano ) şi unde se derulau scene ale "comediei vanităţii". Jep visa să reia scrisul, dar este bântuit de un amor din tinereţe (o femeie, pe care el o uitase, îl mai iubeşte încă) de care se tot agaţă, dar care-i blochează elanul creator. El nu poate trece peste propriul dezgust de sine şi de ceilalţi, într-un oraş a cărui frumuseţe copleşeşte.
Aşadar, fostul scriitor de succes, Jep Gambardella, devine regele petrecerilor mondene şi navighează din serată în serată, fără a şti prea bine de ce. În seara aniversării a şaizeci şi cinci de ani, prezenţa lui s-ar putea justifica în mijlocul mulţimii adunate pe terasa apartamentului său somptuos. În ciuda aparenţelor, Jep este acolo, chiar dacă viaţa aceea uşuratică nu-i mai place. Ca pe timpul vechilor romani, circul este prezent, dar Roma este acum arena unui circ modern şi monden, ce-şi are propriile reguli, cu învingătorii şi cu învinşii săi. Toate acestea nu fac decât să-l obosească pe Jep. Aflat zi de zi în faţa Colosseumului, se confruntă cu însăşi natura vieţii sale - un mare spectacol, dar şi cu un presentiment al finitudinii.
Meritul realizatorului, Paolo Sorrentino, este acela de-a filma cu mare eleganţă şi de-a glisa între sublim şi grosolan, de la serios la absurd, cu o infinită graţie, oferind elemente de compoziţie reunite în imagini surprinzătoare (operator: Luca Bigazzi). Camera de filmat pluteşte pe deasupra subiecţilor, le surprinde mediocritatea şi precaritatea intelectuală, se târăşte pe parchetul bine lustruit şi flirtează cu acele curbe ale imaginilor colorate şi profunde. Fără nicio îndoială, La grande bellezza este o declaraţie de dragoste pentru fermecătorul oraş, Roma, cea care-a fost odinioară, nu pentru cea în devenire: o lume ipocrită, alcătuită din figuri lipsite de fond, patetice. Însă, frumuseţea şi grandoarea Romei rămân copleşitoare.
Scenele de noapte sunt uimitoare, în pofida aparenţei de spectacol fellinian. Filmul se pierde, uneori, într-un paseism ce se vrea o reflecţie asupra bătrâneţii, cu (vagi) accente religioase. Aşadar, contemplarea magnificului oraş devine acel omagiu care încetineşte ritmul filmului, în raport cu imaginea personajului central. Prima parte a peliculei descrie ceea ce partea a doua va explora. Există, în La grande bellezza, scene memorabile: girafa imobilizată într-o grădină, cardinalul ce se balansa ca un copil în leagăn, punând întrebări cvasi-spirituale şi se lăuda cu dexterităţile sale culinare sau fetiţa care azvârlea, ţipând şi plângând, vopsea pe o pânză imensă, sub privirile adulţilor. Există, de asemenea şi acea călugăriţă, sora Maria, în vârstă de 104 (!) ani, ce se hrănise cu rădăcini uşoare, de plante, dar şi medicul estetician care făcea pacienţilor săi injecţii cu Botox, pe sume grele (între 700 şi 1.200 de euro). Ceea ce întreţine legătura între scene este umorul viguros, replicile pline de savoare, mai ales cele ale lui Jep. Tuşa fină, aproape poetică, este oferită de extraordinara coloană sonoră semnată de Lele Marchitelli.
Cineastul îmbină, amestecă lumea plină de vulgaritate şi perfidie cu frumuseţea, obţinând un modelaj, uşor bizar, dantelat de ironie. La grande bellezza rămâne, fără îndoială, o peliculă, croită pe motivul vanitas vanitatum, o frescă plină de melancolie şi amărăciune, a Romei actuale, realizată de un estet rătăcit printre stranii petreceri şi bling-bling-uri, într-o lume din ce în ce mai decadentă.
Regizor: Paolo Sorrentino
Scenarist: Paolo Sorrentino, Umberto Contarello / Compozitor: Lele Marchitelli / Operator: Luca Bigazzi / Producător: Francesca Cima, Nicola Giuliano / Monteur: Cristiano Travaglioli
Distribuţia: Toni Servillo (Jep Gambardella), Carlo Verdone (Romano), Sabrina Ferilli (Ramona), Carlo Buccirosso (Lello Cava), Iaia Forte (Trumeau), Pamela Villoresi (Viola), Galatea Ranzi (Stefania), Giorgio Pasotti (Stefano), Giovanna Vignola (Dadina)
Premii, nominalizări, selecţii:
Academia Europeană de Film (2013) - Cel mai bun film: Paolo Sorrentino
Academia Europeană de Film (2013) - Cel mai bun regizor: Paolo Sorrentino
Academia Europeană de Film (2013) - Cel mai bun montaj: Cristiano Travaglioli
Academia Europeană de Film (2013) - Cel mai bun actor: Toni Servillo
Globurile de Aur (2014) - Cel mai bun film străin
Oscar (2014) - Cel mai bun film străin: Paolo Sorrentino
Premiul BAFTA (2014) - Cel mai bun film de limbă străină: Paolo Sorrentino, Francesca Cima, Nicola Giuliano
Cannes (2013) - Palme d'Or , nominalizat: Paolo Sorrentino.