Povestea aceasta are un buchet impresionant de premii, reuşind să câştige aproape toată creme de la creme din industria cinematografiei - nominalizare la Palme d'Or la Cannes 2013, plus premii la Academia Europeană de Film 2013, BAFTA, Oscarul 2014 pentru Cel mai bun film străin.
Paolo Sorrentiono a mai realizat pelicule cu Toni Servillo (Le conseguenze dell'amore, Il Divo) şi, ca de fiecare dată, a dat lovitura cu acest actor extraordinar, cu moaca sa deosebită, cu dozajul perfect, cu economia lui de mijloace. Aici este iar protagonist şi este aşa cum îl ştim. Însă acum, fără violenţă, fără furie, fără presiuni sau ridicarea vocii, cu voce tărăgănată şi fonfăită, a găsit modul optim de a-ţi pătrunde în inimă, în creier.
Ca atâtea filme frumoase care pornesc pe firul memoriei, şi aici eroul îşi aminteşte mici fragmente revelatorii din tinereţe. Şi trecerea se face mereu teatral, vorbind direct camerei. Aşa cum, tot teatral, ca o punere în scenă, este însoţirea muzicii (germane!) a cadrelor foarte plastice, ca de operă, accentuând tristeţea.
Şi, exact ca în American Beauty, nu se explică clar care este acea "mare frumuseţe" care dă titlul şi după care a alergat toată viaţa protagonistul. Poate să fie viaţa aceasta tihnită, de huzur, îndestulată, nepăsătoare, desprinsă de tot. Sau apartamentul scump în care visează la mare cu uimitoarea terasă chiar lângă Collosseum, unde se dau petreceri-monstru. Sau aceste petreceri (excelentă scena de dans sincron, foarte bine filmată, electrică cu adevărat) absurde, fără limite, în care totul e permis. Sau poate dansatoarea exotică, fanată - aşa cum sunt toate în film încă de la primul cuvânt din citatul lui Celine - cu carnalitatea ei cuminte, debusolată, care iese brusc din peisaj, ilogic, ca un fluture. Această Ramona cu care eroul străbate puţin spaţiul ca altădată Angelica cu Tancredi în Il gattopardo. Sau poate că este Fanny Ardant (blondă) întâlnită o clipă pe stradă. Desigur, la fel de bine poate să fie o dimineaţă, când una din petreceri s-a terminat şi mahmureala face să pară ziua mai limpede, mai clară, cu sunete pregnante şi detalii decupate cu creta. Sau un apus blând peste un oraş milenar, şi el obosit de propria istorie. Sau, ca în Les invasions barbares, prima întâlnire romantică, erotică, matriţa care rămâne imprimată în amintire.
Şi, printre toate acestea, plimbări dintr-un mediu în altul, lente şi blânde, amintind de Fellini. Un pic de La dolce vita, plus intruziuni neverosimile, cum este girafa în noaptea oraşului şi flamingo veniţi de niciunde pe terasă, cum apăreau păunii în Amarcord.
Filmul este o încântare. Fiecare cadru, cu o scenografie care umple plastic, grafic, scena, "decorul" măreţ al unui oraş unic, Roma, cu tot ce are ea mai atrăgător, original - străzi pietruite, basilici şi fântâni, grădini exterioare şi interioare, palate cu busturi şi statui de marmură, domuri. Peste toate camera alunecă în vârful picioarelor cu graţia unui balet delicat, fericită, bucuroasă să descopere, să dezvăluie.
Este atâta frumuseţe, încât poate să ucidă. Ca pe turistul japonez după realizarea fotografiei perfecte. Ca pe Ramona, care iese inexplicabil din scenă la 40 de ani.
Sorrentino nu foloseşte muzică de operă italiană deloc. Şi nici melodiile de la petreceri nu sunt toate italiene. Însă, atunci când aruncă muzica în scenă, cadrul devine hipnotic, indiferent dacă este vorba de leit-motivul filmului cu corul de călugăriţe cântând în germană sau o petrecere în care toată lumea, indiferent de gabarit sau vârstă, dansează cu plăcere, în transă.
Camera, foarte curioasă, stă agăţată, aproape de chipuri, de toate tipologiile menajeriei umane. Blazaţi, obosiţi, semidocţi, suficienţi, rataţi, gălăgioşi, narsicişti, bârfitori, mondenii de aici, într-un cumplit, grotesc insectar uman, ca nişte peştişori confuzi într-un acvariu de aur.
Viaţa ca un spectacol, în care spectatorii doar cred că trăiesc. Scenele, fără logică sau cronologie, te iau mereu prin surprindere, în ciuda rutinei personajului, nu sunt previzibile.
Îi reuşesc regizorului mici ironii despre societatea actuală golită de sens şi profunzime, pastişe subtile, omagii şi rescrieri la scene clasice ale cinema-ului italian, mai cu seamă la Fellini. Citări şi reverenţe. Însă, de departe, secvenţa cu şedinţa la domiciliu de injectare botox, de-a valma, cu replicile punctate agasant, ca la supermarket de ţârâitul soneriei de achitat bani - de calibrul paradei de modă clericale din Roma. Alt deceniu, acelaşi tip de fanfaronadă şi găunoşenie, aceeaşi disperare de a trăi.
Sunt mici momente, iluminări, când vorbăria sterilă devine brusc emoţionantă, când gluma încetează, când ironia depune armele, măştile cad şi adevăruri crude sunt aruncate sincer în scenă. Cine sunt oamenii ăştia care se mişcă prin oraşe? Ce ştim noi despre cei de lângă noi? Chipuri, fantoşe, umeraşe, străfulgerări de momente inutile de care îţi aduci aminte sau nu cu nostalgie.
Finalul, când fiecare îşi găseşte vocea şi conştiinţa, transfigurat, exorcizat de canonul unei sfinte care urcă în genunchi şi pe coate, cu ultimele puteri o scară într-o biserică, cu dragoste şi penitenţă, cu îngerii de piatră ai Romei ca străjeri tăcuţi, încheie o poveste dulce-amăruie. Când eşti în miezul lucrurilor, de foarte de aproape, nu ai cum, nu ai timp să vezi frumuseţea. Trebuie puţină răbdare. Să dai timp vieţii să se scurgă. Ca un fluviu liniştit.