La puţină vreme după succesul debutului (dublă nominalizare la Oscar 2008 - actriţă în rol principal şi scenariu adaptat), Polley a început munca, ce avea să dureze 5 ani, la Stories We Tell, filmul la graniţă dintre documentar şi ficţiune care spune povestea propriei sale familii. Montând zeci de ore de interviu cu tatăl său, cu cei patru fraţi şi cu alţi prieteni, Polley produce o întâmplare cinematografică captivantă, plină de umor, de surprize şi de sensibilitate, înţesată de dileme, de impasuri şi de ieşiri luminoase. Peste multiplele fire narative ce leagă perspectivele protagoniştilor despre trecutul comun, regizoarea suprapune interogaţii ce privesc strict arta cinematografică (de ce facem film? cum putem obţine adevărul prin film? montajul distruge şansele de a reprezenta adevărul sau le multiplică? se poate obţine obiectivitatea în artă? cât e ficţiune într-un documentar?) sau au rază mult mai largă de acţiune (ce e memoria? există un singur trecut / un singur adevăr? ce anume naşte afecţiunea între doi oameni? când moare dragostea şi când reînvie?).
Şi tot acest joc de întrebări ce nasc alte întrebări se desfăşoară pe fundalul unei investigaţii cvasi-detectivistice prin care Polley încearcă să afle, de fapt, cine a fost mama ei, cea care a născut-o la 42 de ani, pentru a muri la 53, lăsând în urmă un nesfârşit şir de regrete şi o consistentă porţie de enigme. Pe drumul stârnit de propriile amintiri şi curiozităţi, creatoarea filmului întâlneşte cărările pornite din memoria celorlalte personaje. Iar acest păienjeniş de vorbe, zâmbete şi lacrimi, pe care Polley îl ilustrează atât cu imagini din arhiva personală a familiei, cât şi fragmente de ficţiune în care vârstele tinere ale personajelor reale sunt jucate de actori, naşte, ca un imens cocon, personajul mamei, fluturele ale cărui aripi au pus totul în mişcare.
De profesie actriţă, Diane Polley a trecut prin două căsătorii şi alte câteva iubiri mai mult sau mai puţin pasagere. A rămas imaginea unui om nespus de frumos, tumultuos şi liber, înfometat de prim-plan şi de afecţiune, capabil de plan secund şi de decizii cerebrale, greşind tot ce era de greşit şi iubind tot ce era de iubit. Tipul acela de om pentru care viaţa s-a inventat.
Iar Stories We Tell e genul de film la finalul căruia inima îţi bubuie, creierul îţi fierbe, sângele ia amendă de viteză şi străzile oraşului pe care mergi zâmbind după ce l-ai văzut ţi se par cele mai frumoase din lume. Sarah i-a oferit lui Diane un pic de nemurire şi nouă tuturor un dor orbitor de a trăi.