Stop Making Sense este un film atipic în rândul peliculelor care înregistrează concerte live: nu foloseşte montaje tip MTV, nici lumini colorate artificiale, nici lasere, nu fixează ostentativ pe publicul furat de muzică, ba chiar scade volumul aplauzelor şi nu încearcă să ascundă personalul tehnic însărcinat cu recuzita prin cadre evazive. Din contră, cea mai mare parte a filmului e compusă din cadre lungi, care îţi permit să urmăreşti interpretările artiştilor fără a fi furat de peisaj, publicul este aproape inexistent, iar munca echipei tehnice este remarcată de camere şi recunoscută în final, când Byrne îi invită pe toţi pe scenă la ultima piesă. Lumina neobişnuită are o poezie proprie. Concepută de un tehnician cu mai multă experienţă în teatru decât în concerte, se bazează mai mult pe contraste şi umbre decât pe culori şi flash-uri menite să direcţioneze privirea spectatorului. Mişcările membrilor trupei sunt şi ele coregrafiate, în maniera funk-ului negru şi a trupelor soul care au influenţat muzica Talking Heads. Poate că pe alocuri se vede că dansul nu este spontan (vezi jogging-ul pe loc din piese ca Life During Wartime), dar pare oricum natural şi asta e destul de rock'n'roll.
Pentru a crea filmul au fost înregistrate trei concerte date de Talking Heads în Los Angeles-ul lui 1983. Una dintre filmări a fost dedicată exclusiv înregistrării de cadre ample de la o distanţă considerabilă de scenă, menite să minimizeze impactul creat de prezenţa camerelor pe scenă. Cu ajutorul celorlalte două concerte înregistrate, Demme reuşeşte să pună accentul pe detalii, intrând direct în focul creat pe scenă de energiile artiştilor. Primul cadru este mai mult decât memorabil: apariţia lui Byrne cu ai săi oribili tenişi albi şi cu casetofonul pe care îl foloseşte ca să introducă minimalista interpretare a lui Psycho Killer pare a fi mission statement-ul magic de concis al unei trupe care şi-a creat propria estetică. Apar apoi, rând pe rând, cu fiecare piesă, şi ceilalţi membri ai trupei, dar nu înainte ca mişcările scindate, schimonosite ale lui Byrne de pe Psycho Killer să te facă să te întrebi dacă nu cumva ai greşit că doar le-ai ascultat melodiile până acum, fără să le şi guşti vizual. Byrne rămâne delicios de nebun tot concertul, fie că se târăşte inestetic pe scenă, fie că dansează cu o lampă, fie că face în sincron mişcări de aerobic cu colegii de trupă. Costumul său business de proporţii gigantice pare să fie un membru în plus al trupei.
Este cel puţin fascinant cum filmul începe aparent sărăcăcios, cu cadre-detaliu şi resurse puţine, pentru ca ulterior minimalismul să lase loc unui spectacol complex, plin de experimente şi referinţe, care ia ce-i mai bun din muzică, teatru şi sport şi le combină îndrăzneţ într-o dezlănţuire aproape vindecătoare.