Din păcate fac parte momentan din categoria mohorâtă a celor fără resurse materiale substanţiale sau măcar de subzistenţă, aşa că a trebuit să aştept până în ceasul al 11-lea, cu răsuflarea pierdută, pentru a vedea dacă merg sau nu la concert. Astrele s-au aliniat favorabil, sfătos, după ce au asistat la tristeţea-mi în crescendo, aşa că marţi a fost the night.
Hiromi a intrat în sală neceremonios, îmbrăcată într-un costum alb nepretenţios, colanţi şi tenişi cu sclipici. Când a luat pianul în primire însă, sclipiciul s-a răspândit în fire invizibile, orbindu-ne pe toţi cu o frumuseţe a interpretării şi a improvizaţiei pe care cuvintele nu ar putea-o zugrăvi. Nu s-a limitat la a atinge clape, nu, şi-a însuşit întreg instrumentul, cu o virtuozitate luminoasă. A folosit aproape fiecare parte a pianului, ridicându-se, îmblânzindu-l cu fiecare atingere, cu atenţia unui om de ştiinţă şi cu puterea unui curent de apă. Asemenea unui (legendar) Keith Jarett, a creat un spectacol bazat pe improvizaţie, făcându-se una cu pianul şi cu muzica, într-un aluat dospind de talent, într-un descântec al ieşirii din lume, al pătrunderii în vis. I-am auzit vocea completând linia melodică a pieselor, i-am văzut chipul exprimând tot ceea ce rămânea încă nedesluşit prin muzică.
La fiecare două compoziţii (nb: ale ei), Hiromi ne vorbea. Ne-a vorbit în română, citind fraze cu vocea şi cu accentul unei copile, ne-a explicat titlurile unor piese. De pildă Old Castle, By the River, In the Middle of a Forest descrie un tablou drag ei, care nu avea un titlu propriu, aşa că s-a hotărât să transpună muzical şi prin titlu ceea ce vedea.
La finalul concertului, toată lumea s-a ridicat în picioare. Nici nu cred că am fi ştiut ce şi cum altceva să facem, rămaşi suspendaţi într-o atmosferă de dincolo de realităţi mundane. A urmat o furtună de aplauze menite a nu o lăsa să plece, rezultând două bisuri. A doua zi era ziua ei de naştere, pe 26 martie 2014, împlinea 35 de ani. Cineva din sală i-a strigat La mulţi ani. Eram toţi ca nişte copii care nu ştiu unde să îşi ţină mâinile, intraţi în vraja unei muzici şi a unei persoane pe care o simţeam mai mult decât o vedeam sau o ascultam.
Eu una am plecat de acolo într-o stare de imponderabilitate, cu o fericire ascunsă în camerele sufletului, după ce primisem mult mai mult decât mă aşteptasem. Mulţumirile merg către Twin Arts, care fac posibile astfel de manifestări de frumuseţe. Urmăriţi-le activitatea, pentru că surprize vor tot fi.