Aşezat undeva la graniţa dintre Pirate Radio şi seria Naked Gun, filmul lui Coogan e genul de parodie dezlănţuită în care gagurile, care mai isteţe, care mai răsuflate, curg pe repede înainte şi în care îţi doreşti să ai în mână o telecomandă şi să derulezi înapoi pentru a fixa mai bine detaliile poantei pe care o s-o povesteşti cu siguranţă prietenilor. Criza economică, corectitudinea politică îmbibată în ipocrizie, eternele conflicte dintre noii capitalişti "veroşi" şi "blânzii", "neprihăniţii" tradiţionalişti, dintre patriarhalismul micilor târguri de provincie şi şenilele distrugătoare ale globalizării sunt doar câteva dintre temele pe care debutul în lungmetraj al lui Partridge le mitraliază cu umor necruţător.
Dincolo însă de bancurile la care se râde oriunde pe Glob, filmul are un accent britanic absolut adorabil, ce e posibil să nu aibă ecou universal, dar pe care iubitorii culturii pop anglo-saxone îl vor devora cu o plăcere nebună. Jocurile de cuvinte sunt superlativul unui scenariu care gâlgâie de imaginaţie şi prospeţime. Dincolo de a stârni hohote de râs, şirurile acestea neaşteptate de cuvinte prind, parcă, să facă o reverenţă în celei care a fost cândva glorioasa limbă engleză. Vorbită pe o Insulă ai cărei locuitori au învăţat, de sute de ani, că singurul ton posibil al discurs patriotic e cel auto-ironic.