O puştoaică, Ida, pe cale de a se călugări în mănăstirea în care şi-a petrecut toţi anii copilăriei şi adolescenţei (excepţional melanj de inocenţă şi inteligenţă încarnat de Agata Trzebuchowska, debut absolut în cinema!) şi o mătuşă trecută de 40 de ani, Wanda, care a lăsat în urmă cadavre dragi, o luptă inutilă într-un război absurd, câţiva duşmani ai poporului aruncaţi în gropile comune tuturor istoriilor revoluţionare şi tot restul iluziilor pe care un om şi le poate fabrica (Agata Kulesza jucând voluptuos, în stil Toni Servillo în La grande bellezza, strania dulceaţă decadentă ce acompaniază lungul drum al vieţii către moarte). Două femei, din timpuri, vârste şi lumi diferite, întâlnindu-se la o răscruce. Ce vor alege? Vor alege?
În 82 de minute de cinema, Pawel Pawlikowski aşază două destine, o frescă socială, câteva portrete, un strop de istorie, oarece filozofie, un pic de politichie, saxofon alto, Mozart, păduri străjuind, copaci înclinându-se, foşnetul hainelor uscându-se în bătaia vântului de câmpie, vodcă, ţigări interzise, golul de dincolo de sex, privirea de dinainte de iubire, ferestre deschise spre drumuri închise, vitralii filtrând lumina ce va stârni duhoarea bălegarului, un apartament cu iz de Amour, lenta curgere a timpului care a fost, frenetica epuizare a timpului care este, spaimă pentru timpul care va refuza să fie.
Ida gustă viaţa mimând gesturile Wandei. Bea, sărută, trage în piept, se lasă pătrunsă. Şi apoi întreabă. Şi iar întreabă. Şi iar întreabă. Asta e tot?
Mănăstirea i-L oferă pe Iisus, cămaşa umedă mulată pe formele colegei şi şansa de a păşi în sensul opus maşinilor. Asta e tot.
De undeva, din întunecimile pădurii, Wanda recuperează un craniu. Îl mângâie, îl îmbrăţişează, îl leagănă. De-a lungul unui drum de ţară, retrăieşte tot ce a contat cândva. Ştie, înţelege, simte. Ca întotdeauna. Vodca n-a ajutat, sexul nici atât. Trecutul nu s-a lăsat îngropat, viitorul n-a avut loc să existe.
Asemenea Idei, a întrebat şi Wanda: "Şi apoi?". Altfel decât Ida, ea a trăit o vreme înainte de întrebare. Ambele au primit acelaşi răspuns ce nu le-a fost suficient. Până la urmă, iluziile singure nu pot ţine în picioare întreg eşafodajul pe care se înalţă viaţa unui om. Iubirea nu se cuvine a fi etern îndreptată înspre ceea ce a fost cândva. Iar în chipuri cioplite nici un Dumnezeu nu şi-a găsit vreodată culcuş. Idealul se cuvine căutat, nu aşteptat.
Un câine, un copil, un zâmbet pe chipul unui băiat îndrăgostit. Şi apoi, restul banalităţilor. Pentru cine mai crede.