Concertul simfonic al Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 19 martie 2014, a fost dirijat de Jin Wang şi a adus în faţa publicului de la sala Ateneului Român două lucrări muzicale atractive: Concertul pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră în do major, op. 56 de Ludwig van Beethoven - solişti Ioana Cristina Goicea, Ştefan Cazacu şi Andrei Licareţ şi opera în concert Castelul prinţului Barbă Albastră, op. 11 de Béla Bartók, solişti mezzosoprana Aura Twarowska, baritonul Valentin Vasiliu, povestitor, Vladimir Deveselu.
Am ascultat un concert de înaltă ţinută, care a constituit un eveniment artistic major în peisajul muzical românesc contemporan.
Jin Wang este un dirijor austriac de origine chineză, foarte cunoscut şi apreciat în România. El este dirijor principal la Vaasa Philharmonic Orchestra din Finlanda, la Eurasian Sinfonietta, dirijor al Orchestrei Naţionale Radio, precum şi dirijor invitat la Filarmonica George Enescu din Bucureşti. Laureat la peste opt concursuri internaţionale de dirijat artistul s-a perfecţionat cu Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. A dirijat peste 600 de concerte şi spectacole de operă. Printre cele o sută de orchestre simfonice unde a dirijat se numără filarmonicile din Oslo, Bergen, Helsinki, Seul Taiwan, Singapore, Orchestra Naţională din Suedia, Orchestra Simfonică Radio din Berlin, Orchestra Royal Liverpool Philharmonic, Orchestra Toscanini din Italia, Prague Symphonic şi Yomiuri Nippon Symphony Orchestra din Tokio. A prezentat spectacole de operă la Opera Regală din Stokholm, Opera din Praga, Opera din Malmö, Opera comică din Berlin şi Mainfranken Theater din Würzburg. Împreună cu Orchestra Naţională Radio a efectuat un turneu în China, la Shanghai World Expo, în anul 2010. Jin Wang predă dirijatul la Academia Regală de Muzică din Stokholm şi la Academia de Muzică Aristen din Göteborg. Totodată, el este invitat în jurii internaţionale de dirijat din Polonia şi Finlanda. A compus lucrări precum Nokia Variations- a Travel trough Music Styles, Tibet Impressionen-Sang from the Roof of the World şi Romanian Dances.
În concertul de la Ateneu, Jin Wang a excelat prin echilibrul creat între orchestră şi solişti. Tonusul său este molipsitor. Gestul său dirijoral este ferm, fără urmă de teatralitate gratuită. El are o eficienţă sporită datorită concentrării mari în transmiterea intenţiilor de mişcare şi a schimbărilor de tempo, dinamică ori expresie artistică.
Debutul unui TRIO este întotdeauna o speranţă. Urcuşul pe drumul performanţei cere sacrificii enorme. Iată că trei tineri muzicieni, foarte talentaţi şi bine îndrumaţi, încearcă să păstreze tradiţia trio-ului românesc. Iubitorii muzicii de cameră îşi amintesc de formaţii precum Trio Bucureşti, alcătuit din Ştefan Gheorghiu, Radu Aldulescu şi Valentin Gheorghiu sau de Trio Pro Arte, alcătuit din Anda Petrovici, Marin Cazacu şi Nicolaae Licareţ, care, la vremea lor, au desfăşurat o bogată şi meritorie activitate, făcând cunoscute auditoriului tânăr şi nu numai, capodopere ale genului.
La început de primăvară, violonista Ioana Cristina Goicea, violoncelistul Ştefan Cazacu şi pianistul Andrei Licareţ membrii unui nou Trio, deocamdată fără vreun nume, au entuziasmat publicul prin prospeţimea, virtuozitatea şi înţelegerea muzicală pe care au demonstrat-o în interpretarea pretenţiosului Triplu concert op. 56 de Ludwig van Beethoven. Zestrea lor ereditară este una deosebit de bună: toţi sunt copii ai unor celebrii muzicieni români, iar educaţia artistică pe care au primit-o în familie şi în instituţiile de învăţământ din ţară, a fost completată cu studii făcute în Europa cu maeştrii prestigioşi.
Violonista Ioana Cristina Goicea are deja un palmares deosebit. Ea a câştigat 28 de premii naţionale şi internaţionale. Dintre competiţiile la care a fost învingătoare, amintim: Concursul Internaţional Johannes Brahms din Pörtschach - Austria, 2103, Concursul Internaţional Michael Hill - Noua Zeelandă, 2013, Concursul Internaţional Andrea Postacchini, Città di Fermo - Italia, 2012, Concursul Internaţional Kloster Schöntal - Germania, 2009, Concursul Internaţional Jaroslav Kocián - Cehia, 2008.
Violonista a concertat cu Euro Symphony SFK, Norddeutsche Philharmonie Rostock, I virtuosi Italiani din Verona - Italia, Orchester der Musikalischen Komödie din Leipzig, Filarmonica Serghei Lunchevici din Chişinău, Orchestra Naţională Radio, filarmonicile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Bacău şi Orchestra Naţională de Tineret din Bucureşti.
Violoncelistul Ştefan Cazacu, student anul I la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa profesorului asociat Răzvan Suma, este laureat al mai multor competiţii naţionale şi internaţionale de violoncel precum: Concursul Internaţional de la Liezen - Austria, 2008, Concursul Internaţional Antonio Janigro - Croaţia 2008, Eurovision Young Musicians - România 2009, Concursul W.A. Mozart - Târgovişte, 2008, Concursul Naţional Mihail Jora - Bucureşti, 2009, Concursul Naţional Paul Constantinescu - Ploieşti, 2009, Concursul Orange România, 2009, Concursul Drumul spre celebritate, Radio România, 2011 şi Concursul Lions România - 2012.
Ştefan Cazacu a concertat cu Orchestra Naţională Radio, precum şi cu orchestrele simfonice din Arad, Braşov, Botoşani, Iaşi, Constanţa, Cluj, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Târgovişte, Tg. Mureş, Râmnicu-Vâlcea, Timişoara, Chişinău, Satu Mare, Bacău şi Craiova.
Pianistul Andrei Licareţ a câştigat premii la competiţii de pian, precum: Concursul Internaţional Jeunesses Musicales, Concursul de pian Yamaha - Bucureşti, Concursul Internaţional de pian Lory Wallfisch, Concursul Concertelor Shreveport, Louisiana, Concursul Naţional Mihail Jora şi Concursul de pian al Cursurilor Internaţionale Tel-Hai - Israel.
Pianistul a susţinut concerte şi recitaluri în Europa şi America : Paris, Vendôme, Santander, Berlin, Würzburg, Roma, Lucca, Livorno Salonic, Copenhaga, Lübeck, Istambul, Praga, Tel-Aviv, Varşovia, Bruxelles, Washington D.C., Boston, Houston, Pella, New-York, New Jersey, Northampton, Massachusetts şi México City, în renumite săli precum Carnegie Hall - New-York în Weil Recital Hall şi Chamber Hall a Filarmonicii din Moscova.
În concertul de la Ateneul Român, alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Jin Wang, cei trei tineri artişti au călătorit pe acelaşi mirific drum al muzicii beethoveniene, stârnind prin bravura lor aplauzele publicului la terminarea Concertul pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră în do major, op. 56.
Lucrarea compusă în 1803, a fost scrisă iniţial pentru Arhiducele Rudolph von Habsburg-Lothringen, dar ulterior, i-a fost dedicată prinţului Maximilian Fürst Lobkowitz, un alt protector al lui Beethoven. Pentru alcătuirea concertului, compozitorul a rezolvat magnific problema expunerii solistice a fiecărui instrument, în contextul păstrării formei muzicale tradiţionale. Expunerile tematice ocupă cea mai mare suprafaţă a părţii, în comparaţie cu secţiunile dezvoltătoare, iar discursul simfonic şi cel concertant se îmbină cu stilul cameral. Se pot sesiza şi unele reminiscenţe ale concertului grosso baroc. Violoncelul pare favorizat în raport cu celelalte instrumente. Chiar şi debutul Expoziţiei solistice a primei părţi, Allegro, este făcut de către violoncel. Prima frază se apropie ca formă de o riturnelă. Ritmul punctat, alături de melodismul bogat, conferă desfăşurării muzicii o anume nobleţe cavalerească. Violoncelul cântă mereu în registrul său acut, adaptându-se astfel viorii. Tema secundă este adusă surprinzător într-o tonalitate minoră. Arpegiile şi gamele, utilizate cu generozitate, constituie suprafeţele pe care funcţiunile tonale principale - tonică, dominantă şi subdominantă - generează adevărate platouri monumentale. În partea a doua, Largo, destul de concisă, violoncelul şi vioara afirmă ideile muzicale, iar pianul are mai mult un rol acompaniator. Trecerea spre Rondo-ul final alla polacca, se face fără pauză. Caracterul muzicii devine acum, ceva mai dramatic. În Cupletul central, desfăşurat în tonalitate minoră, se poate percepe ritmul tipic de bolero. Întregul concert prezintă similitudini cu un divertisment muzical.
Printre instrumentiştii de anvergură care au interpretat acest concert se număr: David Oistrah, Mstislav Rostropovich, Sviatoslav Richter, apoi Ithzak Perlman, Yo-Yo-Ma, Daniel Barenboim, apoi Ysaac Stern, Yo-Yo-Ma, Emanuel Ax, apoi Zuill Bailey, Navah Perlman, Giora Schmidt, apoi Renaud Capuçon, Mischa Maisky, Martha Argerich, apoi, Renaud Capuçon, Gautier Capuçon, Frank Braley şi Anne-Sophie Mutter, Yo-Yo-Ma, Mark Zeltser.
Ioana Cristina Goicea, Ştefan Cazacu şi Andrei Licareţ s-au străduit să depăşească timpul necesar sedimentării unui trio cu pian, ca formaţie camerală deosebit de pretenţioasă. Oportunitatea prezentării unei lucrări beethoveniene concertante presupune o vârstă matură a fiecărui component al trioului, precum şi un număr de ani, necesar pentru cristalizarea concepţiei unitare şi omogenizarea unei formaţii camerale. În concertul de la Ateneu s-a perceput o uriaşă dorinţă de conlucrare. Intenţiile interpretative erau bine coordonate, transferul temelor de la un instrument solistic la altul se petrecea cu eleganţă şi cursivitate. Maniera trăsăturii de arcuş era corelată cu destulă minuţiozitate. Anumite timbruri, în special cel al viorii şi violoncelului, erau proiectate paralel către sală, creând o pluralitate sensibilă şi contribuind paradoxal la unirea benefică într-un flux sonor. Detaliile în obţinerea expresivităţii - acel vibrato cu oscilaţii având frecvenţa şi amplitudinea proporţional armonizate într-o pulsaţie care determină emisia într-o anvelopă spectrală comună - constituie o preocupare palpabilă pentru noul ansamblu. Temperamentul complementar al interpreţilor solişti s-a perceput cu claritate, fapt care a condus la transmiterea către public a 'aerului dezinvolt', atât de necesar muzicii înaripate a titanului de la Bonn. Orchestra a acompaniat cu discreţie şi multă atenţie la sugestiile dirijorului. Nobleţea muzicii beethoveniene a răzbătut în fiecare frază muzicală. Celor trei solişti le dorim mult succes în continuare pe scenele lumii, acolo unde le este firesc locul.
La cererea publicului, Ioana Cristina Goicea, Ştefan Cazacu şi Andrei Licareţ au oferit ca bis partea a doua din Trio-ul nr. 4, în Sib major, op. 11 de Ludwig van de Beethoven. Am admirat din nou sunetul cald al violoncelului care dialoga cu vioara, precum şi valurile başilor pianului. Sintaxa muzicală era ideal mulată lirismului exprimat de această muzică atât de generoasă.
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneu, am ascultat opera în concert Castelul prinţului Barbă Albastră, op. 11 de Béla Bartók, solişti mezzo-soprana Aura Twarowska, baritonul Valentin Vasiliu, povestitor, Vladimir Deveselu.
Povestea e desprinsă din basmele copiilor. Prinţul Barbă Albastră doreşte să se căsătorească; el reuşeşte în cele din urmă să ia de soţie pe fiica frumoasă a unei vecine, care este atrasă de bogăţiile prinţului. Aducând mireasa în casă, el doreşte s-o pună la încercare, ca să vadă dacă ea îl iubeşte cu adevărat. El îi spune tinerei femei că trebuie să plece într-o călătorie, încredinţându-i cheile casei, cu condiţia ca ea să nu intre în odaia care este încuiată cu cheia de aur. Din plictiseală şi curiozitate femeia va folosi în cele din urmă şi cheia de aur; astfel, ea va găsi în încăperea interzisă, pe toate soţiile anterioare ucise de Barbă Albastră. Scapă cheia de aur, care se mânjeşte de sânge. Fiind o cheie fermecată, urmele de sânge nu se pot şterge de pe ea. Prinţul întors, găseşte urmele pe cheia de aur şi încearcă să o pedepsească. Cu ajutorul surorii sale Iudita îşi amână moartea. În final, ea scăpa prin faptul că sosesc fraţii ei, care îl ucid pe prinţ. După moartea acestuia, ea moşteneşte întreaga avere a prinţului, îşi ajută sora să se căsătorească, îşi susţine fraţii în cariera militară aleasă şi apoi se căsătoreşte cu un om onest, cu care va trăi fericită. Muzica operei lui Béla Bartók a fost compusă în 1911, fiind apoi revizuită până în 1917. Libretul aparţine lui Béla Balázs, poet simbolist maghiar. Orchestraţia masivă cuprinde : patru flaute, două oboaie, corn englez, trei clarinete, patru fagoturi, patru corni, patru trompete, patru tromboane, tubă, timpane, tobă mare, tam-tam, tobă mică, cinel, xilofon, trianglu, două harpe, celestă, orgă şi instrumente cu coarde (viori, viole, violoncele şi contrabasuri). În afara scenei, în culise, mai cântă opt suflători de alamă (patru trompete şi patru tromboane). Intervalul de secundă mică, cu efect disonant puternic, este adesea utilizat de compozitor pentru a insufla stări precum tristeţe, durere, nelinişte ori pericol. Totodată, el este prezent în motivul sângelui. În general, muzica, apelează la politonalism, însă multe secţiuni sunt consonante, tonale.
În interpretarea lucrării la Ateneul Român publicul a putut percepe înalta măiestrie a soliştilor vocali, mezzosoprana Aura Twarowska şi baritonul Valentin Vasiliu. Intonând dificilele pasaje cromatice, părţi în care vorbirea flexibil ritmată abundă ori pagini greu de depăşit prin aspectul static al desfăşurării discursului, artiştii au creat împreună cu ansamblul orchestral condus de Jin Wang o variantă de concert minunată. Am remarcat calitatea vocii mezzosopranei Aura Twarowska, unde se îmbinau adâncimea caracteristică contralto-ului, cu întinderea mare şi puterea de penetraţie a vocii de sopran. Ea stăpâneşte tehnica vocală având o susţinere diafragmatică excelentă şi o impostaţie a sunetului deosebit de atent lucrată, în care punerea vocii în rezonatori este precis controlată.
Aura Twarowska a studiat la Facultatea de Muzică din Timişoara şi apoi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a obţinut masteratul la clasa de canto a profesoarei Georgeta Stoleriu. S-a perfecţionat şi cu tenorul Corneliu Murgu. Este laureată a unor concursuri naţionale şi internaţionale precum Ionel Perlea, Sabin Drăgoi, Nicolae Bretan, Magda Ianculescu, Odina Otta - Slovenia şi T.Alcaide - Portugalia. A cântat pe scene din Italia, Germania, Spania, Franţa, Polonia, Bulgaria şi Olanda. În prezent este solistă a operei de stat din Viena. În anul 2007, ea a realizat un turneu în Asia, cu opera din Viena, sub bagheta dirijorului Seiji Ozawa.
În rolul Iuditei, prin recitativele tipice folclorului din zona Europei Centrale, mezzosoprana Aura Twarowska, în dialog cu baritonul Valentin Vasiliu, a pus în valoare elementele melodice şi ritmice caracteristice limbajului bartókian. Te simţeai, pe alocuri, în lumea unei balade.
Baritonul Valentin Vasiliu a entuziasmat auditoriul prin vocea sa profundă, dramatismul impus de rol, precum şi prin dicţia clară, dublată de o mare forţă de transmitere a sentimentelor. În prezent, este solist al Operei Naţionale din Bucureşti. A evoluat pe marile scene ale lumii: Auditoriul Isaac Stern de la Carnegie Hall din New-York, Washington National Opera şi Kammeroper Viena. A cântat la Palace Theater in Waterbury, Concecticut, West Palm Beach Opera şi Opera din Las Vegas. A susţinut concerte vocal simfonice în SUA, Europa, Extremul Orient (Coreea, Japonia şi China). Printre rolurile de operă interpretate de Valentin Vasiliu amintim: Germont - Traviata, Jago - Otello, Donner - Aurul Rinului, Gunter - Amurgul Zeilor, Ceprano - Rigoletto şi Sacristanul - Tosca.
În opera în concert Castelul prinţului Barbă Albastră de Béla Bartók, fiecare dezvăluire, fiecare deschidere de uşă a unei încăperi a castelului, crea o tensiune răvăşitoare. Rugăminţile prinţului adresate Iuditei, de a nu deschide tainiţele, aveau ceva dureros, covârşitor. Impresionant a răsunat momentul când Barbă Albastră îi răspunde Iuditei : "- Lacrimi, Iudita, lacrimi". Iar dramatismul finalului, când Prinţului Barbă Albastră recunoaşte, neputincios în a opri tragicul deznodământ "-Frumoasă, frumoasă, neasemuită! Tu ai fost dintre toate, cea mai frumoasă! "- este greu de redat în cuvinte. Orga, cu sonoritatea ei consacrată de obicei sacrului, crea aici imaginea unor ziduri masive de castel.
Artiştii instrumentişti s-au întrecut pe sine, într-o partitură foarte dificilă. Toate acel acordaje intonaţionale ale soliştilor vocali erau imitate timbral cu mare fineţe. Prin măiestria sa dirijorală, Jin Wang a impus respectarea planului arhitectural al lucrării bartókiene, iar grija sa pentru detaliu s-a reflectat în dozajele dinamice minuţios alcătuite. Paradoxal, pânzele sonore care jucau în faţa mea aveau ceva dintr-o stampă de o mare frumuseţe, aparţinând unei culturi extrem-orientale. O anume naivitate, în sensul valorificator al cuvântului, se putea percepe, pe alocuri, în firul melodic, contrastând cu hermeneutica naraţiunii. Iar sinceritatea comunicării artistice făcea să vibreze în auditoriu trăiri abisale.
Publicul a aplaudat şi a ovaţionat îndelung interpreţii. Poate că avea dreptate Sergiu Celibidache, când refuza, în general, înregistrările concertelor sale. Într-adevăr, după un concert, fiecare ascultător rămâne cu o unică şi diferită 'înregistrare' subiectivă, dar esenţială purificării prin artă.
Pe tema Prinţului Barbă Albastră, baletul Pinei Bausch incită la meditaţie:
Note:
[1] Prinţul Barbă Albastră este un personaj legendar, un căpcăun, care a fost descris de scriitorul Charles Perrault drept contele breton Conomor. A fost asociat şi cu alte personaje din istorie precum: Henric al VIII-lea al Angliei, care a avut şase soţii, apoi Henri Désiré Landru, un ucigaş francez în serie, supranumit Barbă-Albastră de Gambais, apoi Giles de Rais, tovarăş de luptă al Ioanei d'Arc, acuzat de uciderea unor femei şi a unor copii. Povestea lui Barbă-Albastră se referă la căsătorie, la datoria ascultării şi a supunerii nevestei faţă de bărbatul ei. În legenda lui Barbă Albastră, totul merge bine între soţi, până când tânăra soţie încalcă regula stabilită de capul familiei. Şi se poate presupune că acest fapt al nesupunerii a condus şi pe precedentele soţii ale lui Barbă Albastră către destinul lor funest. În perioada medievală, în Europa, căsătoria era o afacere de familie aranjată de părinţi sau de tutorii legali. A fi obligată la o căsătorie cu un necunoscut, de care o separau un mare număr de ani, era ceva angoasant şi înfricoşător pentru o tânără. Pe de altă parte, curiozitatea femeii şi păcatul nesupunerii ei amintesc de păcatul originar al Evei din Biblie. Misterul Prinţului Barbă Albastră, al înfăţişări sale, este generat de culoarea albăstrie a bărbii pe care o poartă, ceea ce îl face hidos. "Într-o interpretare psihanalitică, barba albastră poate simboliza soţul decepţionat de faptul de a fi înşelat. Povestirea poate fi astfel considerată ca o punere în gardă pentru fidelitatea femeilor faţă de soţi. O altă interpretare, mai puţin dramatică, este cea de a privi această legendă ca o incitare la a scotoci în trecutul amoros al partenerului. Viaţa în comun presupune încrederea, iar Barbă Albastră îi predă cheile încăperilor castelului său, contând pe înţelegerea ei, dar şi pe curiozitatea ei. Totodată, el mizează şi pe dorinţa de a-şi dezvălui grădina secretă (ororile unui trecut apus). (traducere personală, după textul în limba franceză - http://fr.wikipedia.org/wiki/La_Barbe_bleue)