Spectacolele de păpuşi destinate adulţilor nu sunt frecvente în Bucureşti. Consumatorul de teatru asociază adeseori un spectacol de acest gen dacă nu cu poveşti cu prinţi şi zâne, atunci cel puţin cu un public extrem de tânăr şi neliniştit - ceea ce nu este întotdeauna adevărat. Poate suna contraintuitiv, dar teatrul de păpuşi nu înseamnă neapărat teatru pentru copii. Şi un exemplu în acest sens este Buzunarul cu pâine, spectacol de licenţă - promoţia 2012 - al departamentului de "Păpuşi şi Marionete" din cadrul UNATC, după textul cu acelaşi nume de Matei Vişniec (preluat în acest moment în repertoriul Green Hours).
La prima vedere poate părea că un păpuşar nu are mare lucru de făcut, doar să mânuiască o păpuşă sau să tragă de nişte sfori. Mi se pare important de ştiut faptul că în teatrul tradiţional de păpuşi din Japonia, denumit Bunraku, există un mânuitor al păpuşii şi un altul care interpretează vocal toate personajele. Spre deosebire de Occident, unde păpuşarul este şi mânuitor şi actor: un fel de Napoleon cu o armată de oameni pe care trebuie să îi comande. Unul să încline capul, altul să ridice piciorul drept, un altul cel stâng, unul să fie expresiv şi altul să fie uman. În acelaşi timp. Pentru că nu e de ajuns ca păpuşa să prindă viaţă, în fond asta se poate vedea şi la bâlci, ci în primul rând trebuie să fie umană.
Tema abordată în Buzunarul cu pâine este a fiinţei umane în declin. Textul prezintă doi bătrâni care încearcă să salveze un câine dintr-un canal, pretext pentru a demonstra şi a-şi demonstra dezumanizarea individului şi faptul că lumea în care trăiesc este complet abrutizată. Ce este de apreciat la acest spectacol studenţesc este capacitatea de a păstra tragismul textului în ciuda folosirii păpuşilor şi mai ales transmiterea unei emoţii la fel de acute. Este mult mai uşor să plângi emoţionat de un om decât de o păpuşă, deoarece nu te laşi cu uşurinţă înduioşat de un obiect. De aceea este de apreciat această formă de teatru, pentru că reuşeşte să creeze interiorizarea personajelor folosindu-se strict de mijloace exterioare.
Un alt aspect pozitiv al acestui spectacol este inserarea comicului. Schimbarea tipologiilor faţă de cele date de autor (bărbat-bărbat) dă o primă notă comică prin contrastul dintre cele două personaje, devenit astfel mult mai evident. Bărbatul cu pălărie propus iniţial de autor, se transformă într-o băbuţă simpatică şi sensibilă, iar bărbatul cu baston devine un moş nesuferit, dar sufletist. Cele două personaje sunt atent gândite şi umanizate prin cele mai mărunte gesturi: mersul greoi, îndreptarea de şale sau cititul ziarului pe deasupra sprâncenelor. O reuşită construcţie a personajelor atât din punct de vedere al mişcării cât şi al expresivităţii feţei. De altfel toate elementele scenografice contribuie la potenţarea comicului şi la creionarea unui spectacol pe cât de meditativ pe atât de sincer şi de ludic.
Dar o păpuşă este o păpuşă la urma urmei... Cât de umană poate fi o bucată de material pictat? Rămâne de văzut. Dar dacă lumea-i un teatru, atunci cu siguranţă e plină de păpuşi şi marionete...
Buzunarul cu pâine de Matei Vişniec.
Spectacol de licenţă Păpuşi şi Marionete. Coordonator proiect: prof. Univ. dr. Cristian Pepino.
Scenografia: Bettina Schicht, Andra Ştefan, Emilia Holban
Costume păpuşi: Alexandra Motoc
Distribuţia: Eliza Păuna, Dan Codreanu, Bettina Schicht, Olga Ioana Bella
Producţie: UNATC, 2012.