În direct din Infern - Un toast cu Diavolul, la Consumă Artă - Microstagiune Create.Act.Enjoy, 2014

Despre Diavol şi infernul său ni s-a vorbit cu siguranţă în repetate rânduri. Că e mare şi negru şi te aruncă într-un cazan, că îţi găteşte sufletul şi-l savurează bucată cu bucată, la nesfârşit, că te urmăreşte la fiecare pas şi-ţi vâră sub nas tot felul de ispite, că se bucură nespus când trimiţi pe cineva să-i facă lui - sau mamei lui - o vizită de curtoazie, că, la el acasă, tavanul e plin de smoală şi focul e cel mai utilizat element de decor şi aşa mai departe. Cum ar arăta însă un diavol al zilelor noastre?
 
La această întrebare ne răspunde compania independentă de teatru şi film Create.Act.Enjoy, prin intermediul spectacolului Un toast cu Diavolul, care deschide microstagiunea lunii mai 2014, Consumă artă. Cei trei actori, Diana Buluga, Raluca Lupan şi Mihail Onaca, alături de regizorul Cristian Pascariu, inspiraţi de romanul lui M. J. Weeks, Jurnalul Diavolului, reconstruiesc imaginea lui Lucifer prin prisma contemporaneităţii. Astfel, acest înger căzut poate apărea în buzunarul tău în chip de iPhone, ţi se strecoară în laptopul din rucsac, vinde idei mari la preţ de un suflet, după care, la sfârşitul zilei, alături de nevasta lui încântătoare şi de avocata lui... şi mai încântătoare, face socoteli.
 
Universul Diavolului (Mihail Onaca), alintat Luci, se instalează în cafeneaua Răgaz. Cadourile, situate în centrul  spaţiului de joc, ne dau de înţeles că urmează să se desfăşoare ceva mai mult decât o simplă întâlnire cu Lucifer: se sărbătoreşte ceva. Ce anume, aflăm imediat. Luminile din cafenea se sting, rămânând aprinse doar două reflectoare. Se face linişte. În scenă intră Lilith, soţia Diavolului, interpretată de Raluca Lupan, Michi-Duţă, avocata-amantă a acestuia (Diana Buluga) şi, desigur, Necuratul însuşi. Cei trei, plini de entuziasm, ciocnesc cu spectatorii şi îi invită să sărbătorească împreună cei 666.666 de ani de activitate a corporaţiei satanice subpământene, SatanCorp.

Întreaga reprezentaţie abordează subiecte de natură biblică, istorică, politică şi socială. Se vorbeşte, în secvenţe încărcate de umor, ironie şi dinamism, despre căderea lui Lucifer, despre ispitirea Evei, despre masonerie şi pseudo-artă, despre pactul geniilor cu Satana, despre corupţie şi manipulare, despre lipsa de comunicare interumană şi refugiul Facebook... Practic, este radiografiată astfel evoluţia societăţii de la începuturile sale până în prezent, fiind surprinsă universalitatea celor trei personaje, indiferent de contextul la care se raportează.

Triunghiul amoros este cât se poate de hazliu, aruncat într-o veşnicie neiertătoare. În relaţia dintre Lilith şi Diavol, absolut sufocantă, de care amândoi ar vrea să fugă dar nu prea mai au unde, intervine Duţă, aducând, cel puţin pe chipul lui Luci, un zâmbet cât iadul, în timp ce soţia lui înghite în sec. Totuşi, aceasta din urmă este cea care-l îmbărbătează de fiecare dată, fiindcă diavolul nostru e slab, trece prin stări - minore, zice el - de depresie, intră în panică de fiecare dată când Poliţia Locală sau cea a Îngerilor face puţină gălăgie... Fără Lilith, el n-ar fi nicăieri. Cei doi sunt, într-o oarecare măsură, confirmarea zicalei: "În spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie de puternică". Însă, aşa cum am spus, relaţia amoroasă nu se limitează la cuplul Luci-Lilith. "Elementul surpriză" e Michi-Duţă, favorita Diavolului şi inamica nevestei lui. Între cele două au loc adesea conflicte verbale şi gestuale pe temele "cine e cea mai importantă pentru Luci" şi "cine e cea mai malefică femeie din Infern".

Trimiterea, întrucâtva, la piesa lui Sartre, Cu uşile închise, este evidentă. Şi aici se poate spune că "infernul sunt Ceilalţi". Fără să poată demisiona vreodată din funcţiile ocupate în marea corporaţie malefică SatanCorp, personajele sunt nevoite să trăiască în interiorul acestui triunghi toxic, delectându-se, din când în când, cu o nouă catastrofă. Desigur, nuanţele sunt mai mult comice, accentul căzând pe formal, pe suprafaţă şi nicidecum pe analiza psihologică şi intensitatea conflictului interior al personajelor.

Unul din momentele cheie ale spectacolului este destăinuirea avocatei Duţă, care afirmă că oamenii răi nu sunt răi în totalitate, aşa cum nici oamenii buni nu sunt buni în totalitate. Aceste două atribute ale fiinţei umane se află într-o relaţie de complementaritate: existenţa unuia fără celălalt este imposibilă.

Cei trei actori au o expresivitate corporală şi o mimică remarcabilă, iar creaţiile lor artistice se susţin reciproc. Apar numeroase subtilităţi la nivel de gestică şi inflexiuni verbale, care consolidează structura fiecărui personaj în parte şi nuanţează, într-o manieră plină de savoare, triunghiul relaţional. Mai mult, fiind un spectacol în care anumite secvenţe sunt interactive, se creează o altfel de legătură între realitate şi ficţiune, între actori şi spectatori. Atmosfera este îmbietoare, animată adesea de râsetele publicului.

La final, în încercarea de a scăpa de suita de îngeri poliţişti, aceşti reprezentanţi ai Infernului dansează în întuneric, emiţând semnale luminoase cu palmele lor fluorescente. Nu înainte de a ne sfătui să ne descotorosim de diavolul din buzunar şi să ne încumetăm să trăim. Hazliu şi foarte dinamic, Un toast cu Diavolul este un spectacol care merită văzut şi revăzut.

P. S. Mi-ar fi plăcut să ştiu, totuşi, ce cadouri primeşte Lucifer de ziua lui.

Un toast cu Diavolul, după romanul lui M. J. Weeks, Jurnalul Diavolului,
Regia: Cristian Pascariu
Distribuţia: Diana Buluga, Raluca Lupan şi Mihail Onaca.