Dolce farniente - Pas sur la bouche

Pas sur la bouche este adaptarea cinematografică după opereta omonimă, celebră la vremea ei (a avut premiera în 1925), semnată de André Barde (libretul) şi Maurice Yvain (muzica). Veteranul Resnais (care a împlinit 83 de ani pe 3 iunie) nu este primul care atacă această operetă cu armele filmului, pentru că o primă adaptare cinematografică a avut loc în primii ani de la lansare - în 1931.

Cum arată o operetă pe ecranul de azi? Arată bine, arată bizar, e curioasă şi şarmantă. Un dolce farniente glazurat leagă cele cîteva capitole ale poveştii, prin cartoane pe care sunt scrise subtitlurile cu caractere de film mut. Decorurile sunt toate amenajate în studio, de aici impresia de teatralitate de care regizorul pare să nu se teamă, ba dimpotrivă. După ce alţi regizori contemporani au arătat că preferă studioul pe care l-au supus unor nevoi diferite (Lars von Trier în Dogville sau Manderlay, François Ozon în 8 femmes), Alain Resnais îl foloseşte pentru a închide şi delimita o lume. Ar putea fi realitatea iluzorie a personajelor unei piese/operete, o lume - anii '20 - îndepărtată mult de a noastră, un gen muzical căzut în desuetudine, dar care a avut epoca lui de strălucire. Dar, dacă Franµois Ozon dădea studioului, în "8 femei", aspectul unui acvariu unde înoată prototipuri umane şi mari figuri & forme ale cinematografului, mai vîrstnicul său coleg pare să nu se împiedice în abstracţiuni.

Pas sur la bouche - opereta miza pe prospeţimea şi zvelteţea dialogurilor, mai mult decît pe muzică. Filmul păstrează respectul. Ca să te bucuri cum trebuie însă trebuie să cunoşti franceza, pentru că adaptarea românească ţine morţiş să respecte rima, aşa că multe cuvinte sunt înlocuite cu altele, iar rezultatul e şi el altul. Filmul este, cu toate astea, amuzant şi sprinţar. Quiproquo-urile amoroase nu sunt niciodată dramatice, iar actorii au cu toţii aplombul uneori exaltat pe care îl au actorii de teatru care vor să fie văzuţi şi din ultimul rînd. Prezenţa lui Pierre Arditi şi a Sabinei Azéma, pe care regizorul i-a folosit şi în precedentele sale filme Smoking/No Smoking şi On connaît la chanson, dau filmului un caracter şi mai nostalgic, firesc dată fiind vîrsta autorului. Şi ei, dar şi Audrey Tautou, Isabelle Nanty, Jalil Lespert şi Daniel Prevost clădesc cu elan o construcţie dramatică & sonoră pe mai multe voci. Nici unul nu e primadona, cu toţii pun umărul. Rezultatul? Chiar dacă intri în sală cu idei preconcepute, te trezeşti amuzîndu-te şi uneori rîzînd în hohote.