Cunoaştem refrenul - Pas sur la bouche!

Şi chiar mai mult decât atât... Cunoaştem personajele, cunoaştem ticurile, cunoaştem decorurile, cunoaştem intriga, cunoaştem chiar şi finalul. Vă întrebaţi probabil de ce-ar trebui să ne mai batem capul... Păi, exact din aceste motive.

Acei dintre voi care vor merge pe mâna mea (şi banii lor) la comedia muzicală Pas sur la bouche!/Nu pe gură! vor observa cu stupoare că filmul sună şi arată ca şi cum ar fi fost făcut acum 70 de ani. Nimic mai normal dacă ne gândim că opereta semnată Andre Barde, care-i stă la bază, a apărut în 1925 şi a fost întâia oară adaptată la cinema în 1931. Genial mi se pare faptul că oamenii care au ales s-o "re-producă" pe marele ecran în 2003 au făcut-o fără a adapta, schimba, satiriza sau îngroşa esenţa, oferind astfel noi şi fermecătoare valenţe termenului demodat. Şi dacă "oamenii" vi se pare cumva impersonal, să dăm cezarului ce-i al cezarului şi să-l credităm cum se cuvine pe cel responsabil de întreaga întreprindere, adică Alain Resnais.

Pe cei ce n-au habar cine-i Resnais îi salut din mers, pe cei care se întreabă ce caută autorul capodoperelor Hiroshima mon Amour, Anul trecut la Marienbad sau (pe nedrept uitatul) Muriel la cârma unui proiect atât de desuet îi atenţionez că veteranul cineast (83 de ani) s-a mai jucat de-a teatrul şi-n 1986 (Melo), şi-n 1993 (Smoking/No Smoking) şi, muzicaliceşte, în 1997 (On connait la chanson). Spre deosebire însă de ultimul exemplu (omagiu indirect lui Dennis Potter), unde actorii îşi exprimau sentimentele cu ajutorul unor celebrissime şansonete franţuzeşti, în Pas sur la Bouche! (aproximativ) aceiaşi actori (Sabine Azema, Pierre Arditi, Lambert Wilson, cărora li se adaugă Audrey Tautou, Isabelle Nanty şi inegalabilul Darry Cowl, în travesti!) cântă de-a binelea. Şi cântă, şi iubesc, şi suferă, şi mint, şi declară, şi declamă, şi aclamă, totul cu o pasiune, o seriozitate şi o efervescenţă care-l pot face pe spectatorul neavizat să creadă că a intrat la cinematecă, nu la Mall.

Şi uite-aşa ne întoarcem de unde am plecat (sic!), adică la concluzia evidentă că Pas sur la bouche! cucereşte taman datorită lipsei unui tratament postmodernist, atât de drag regizorilor contemporani. Capodoperă? Probabil că nu. O mică bijuterie? Fără îndoială.