Din trecut - Nu pe gură!/ Pas sur la bouche

Nu văd ce v-ar putea împiedica să mergeţi la comedia muzicală Pas sur la bouche. Pe de altă parte, nu văd nici motivele temeinice, irefutabile, pentru care ar trebui să mergeţi la acest film. Pur şi simplu, mi-ar plăcea să mergeţi. Mi-ar fi plăcut să fiţi cu mine în sală atunci cînd l-am văzut - cu mine şi cu ceilalţi trei spectatori; e ciudat să vezi în asemenea condiţii o creaţie în care practic fiecare cîntecel, fiecare replică, fiecare întorsătură a intrigii pare să semnalizeze: "Succes masiv! Succes garantat! Succesul anului!". Precizare: al anului 1925. Atunci şi-a avut premiera spectacolul Pas sur la bouche (o operetă de André Barde şi Maurice Yvain), şi ce înghesuială trebuie să fi fost!

Spectacolul avea de toate: un titlu sexy, trei perechi (atît de bine amestecate, încît spectatorul nu ştia pînă-n ultimul moment ce-o să iasă), cîteva refrene fredonabile şi un set de trucuri bine puse la punct (gîdilături, scărpinături între urechi) care să-l facă pe spectatorul burghez să se simtă branşat, emancipat şi pe deplin îndreptăţit în prejudecăţile sale. Cum sună toate astea acum? Ei bine, în vreo două locuri sună surprinzător de actual: atunci cînd eroul, un prosper metalurgist (Pierre Arditi), se plînge că poporul francez e sufocat de străinii care vin să muncească; şi atunci cînd acelaşi personaj se revoltă împotriva pretenţiilor imperiale ale unui afacerist american (pretenţiile o vizează pe soţia metalurgistului) şi îi cîntă vreo două, cu năduf, pe tema asta. Dar alte lucruri sună bizar. De exemplu, ce e de făcut cu toate miştourile pe seama avangărzilor din epocă şi a snobilor care puneau botul la astfel de prostii? (Atunci cînd un personaj îşi face griji că sughiţatul lui incontrolabil va ruina o serată artistică, un altul îi spune să stea liniştit, căci lumea va crede că e jazz. Iete fîs.) Regizorul, Alain Resnais, nu face nimic cu ele. Nici nu le taie, nici nu le accentuează fîsîiala ca să facă mişto de ele - de aerul oarecum pierdut pe care l-au căpătat odată separate de epoca lor şi de publicul căruia îi fuseseră destinate. Le lasă să pice cum or pica. Nu-şi prezintă materialul punîndu-l între ghilimele, ci se pune la dispoziţia lui cam aşa cum trebuie s-o fi făcut autorul primei montări, în 1925. Ceea ce chiar că e bizar.

Încercările recente în zona musical-ului cinematografic sînt fie încercări de a arunca în aer vechile coduri (Dancer in the dark), fie încercări de a le traduce într-un limbaj mai pe înţelesul spectatorului de azi (Moulin Rouge, Chicago), fie ritualuri omagiale (Everyone says I love you) impregnate de nostalgia vremurilor în care codurile acelea reprezentau o parte de la sine înţeleasă, la îndemîna oricui, din limbajul cinematografic. Ei bine, Pas sur la bouche se comportă de parcă ele ar fi şi astăzi pe înţelesul tuturor. Nu e un omagiu adus comediei muzicale; e lucrul în sine, o comedie muzicală, o maşinărie arhaică repusă în funcţiune şi prezentată firesc, fără gesticulaţie postmodernă şi, aparent, fără conştiinţa vreunei nepotriviri între calităţile ei şi gusturile publicului.

De altfel, e puţin probabil ca Resnais să fi pierdut prea multe nopţi din viaţa sa (s-a născut în 1922) căutînd cheiţa de la mecanismul gustului popular. Mult timp a trecut drept cel mai dificil şi mai enigmatic autor francez din generaţia lui, şi apropo, una dintre enigmele care au rămas mult timp nerezolvate a fost aceea a neconcordanţei dintre filme ca Hiroshima mon amour şi Anul trecut la Marienbad - meditaţii despre timp, memorie şi alte mărunţişuri - şi declaraţii ca: "Atunci cînd am văzut primele numere de dans cu Ginger Rogers şi Fred Astaire, m-a cuprins o dorinţă puternică, ba chiar violentă, de a face filme. Numerele acelea aveau un ritm senzual care intra pur şi simplu în mine, şi atunci mi-am spus că mi-ar plăcea să fac filme care să aibă acelaşi efect." Există ceva foarte plăcut în această întoarcere tîrzie (începută în 1997 cu On connait la chanson) la sursa unei pasiuni pentru cinema. Ceea ce nu înseamnă că Resnais are un talent natural în zona musical-ului. Nu are temperamentul unui om de spectacol - simţul publicului, tendinţa de a manipula, doza de vulgaritate. Alţi cinefili ar putea să-mi aducă aminte că imaginile lui din Hiroshima şi Marienbad au propriul lor ritm senzual, dar eu nu l-am simţit niciodată; în schimb le-am simţit întotdeauna inteligenţa controloare - o inteligenţă oarecum spectrală, deztrupată, dacă nu chiar depersonalizată. Aş îndrăzni să spun că, pentru el, una dintre plăcerile unui proiect ca Pas sur la bouche trebuie să fi fost tocmai aceea de a dispărea, mulţumindu-se să pună în scenă corect quiproquo-urile şi glumiţele unor autori uitaţi. Sau poate că e vorba tot despre vechea lui preocupare pentru studiul timpului: să iei un produs cultural lipsit de substanţă, calculat cu precizie astfel încît toată lumea să-i recite poantele, să-i cînte cîntecele şi să-i comenteze îndrăznelile un sezon întreg, şi să-l uite pînă-n sezonul următor - să-l iei după aproape 80 de ani şi să-l pui din nou pe piaţă: nu e un experiment frumos?