Până acum, proiectul în cadrul căruia actorul născut la Satu Mare a reuşit să îşi fructifice şi să îşi materializeze cele mai multe idei şi planuri artistice înseamnă Create.Act.Enjoy, compania de teatru independent ale cărei baze s-au pus la Cluj-Napoca în 2011. Alături de Alexandra Felseghi (regizor de teatru), Diana Buluga, Raluca Lupan (actriţe), Cristian Pascariu (regizor de teatru şi film) şi Alin Barbir (fotograf), Mihail Onaca explorează neobosit formule experimentale în zona de teatru, performance şi arte vizuale, prin care confirmă faptul că teatrul independent românesc este pe drumul cel bun.
Beatrice Lăpădat: În Mama Dracului sau despre cum a luat fiinţă Universul, una dintre prozele tale scurte, Mama Dracului, "dulap masiv, rea şi stafidită", se întâlneşte cu Mama Domnului, "bunătatea pură şi luminoasă". Cum s-au ciocnit aceste două forţe polarizante în destinul tău, făcându-te să fii actorul, scriitorul, fotograful, ilustratorul şi, mai recent, regizorul care eşti acum?
Mihail Onaca: Cred că într-adevăr suntem compuşi din îmbinarea a multor tipuri de forţe şi energii care, legate între ele, ne alcătuiesc. Forţele din care cred mă compun sunt: imaginaţia, libertatea de exprimare şi sensibilitatea. De aceea, dintotdeauna mi-am dorit să nu mă limitez în ceea ce fac. Când creez încerc să înlocuiesc "nu pot" cu "De ce nu? Încearcă!" Nu mă consider nici scriitor, nici fotograf, nici ilustrator sau regizor. Sunt pur şi simplu rezultate ale dorinţei mele de a arăta celor din jur ce lucruri îmi trec prin minte.
B.L.: În perioada studenţiei, ai lucrat o vreme ca actor-statuie la Cluj-Napoca şi Bistriţa. Ce poate să înveţe un actor care vrea să îşi ofere pe scenă toată energia şi vitalitatea dintr-o astfel de experienţă restrictivă din punct de vedere corporal?
M.O.: În facultate am învăţat că e nevoie de control într-o artă aparent liberă ca actoria. E nevoie de un gram de stăpânire de sine în momentele în care lucrezi la o improvizaţie sau, spre exemplu, "ucizi" scenic. Nimeni nu vrea un partener rănit accidental sau chiar ucis. În momentul în care lucrezi ca statuie, intervine acest control: corpul trebuie ţinut fix, psihicul trebuie relaxat. Iar partea cea mai grea e controlul de sine în momente în care auzi critici, remarci negative sau orice alte comentarii din partea oamenilor. Cred că orice om care vrea să facă actoria trebuie să treacă prin această experienţă din "secţiunea off" a actoriei: statuile vivante.
B.L.: Ai avut şansa de a apărea pe scena Operei Naţionale din Cluj-Napoca datorită montării lui Alexander Hausvater după Giuseppe Verdi, Nabucco '12, iar în 2007, ai colaborat cu Teatrul Municipal Baia Mare, odată cu Istoria comică a doctorului Faust în regia lui Victor Ioan Frunză. Cum se face, totuşi, că ai rămas devotat căutărilor din zona teatrului independent, renunţând cumva la confortul unei oarecare stabilităţi asigurate de un loc într-o instituţie a statului?
M.O.: Există două motive mari. Primul e că în momentul în care am terminat facultatea posturile din teatrele de stat erau blocate. Am primit o singură şansă la un teatru mic şi obscur, al cărui nume rămâne nescris, dar am refuzat-o. Aici intervine al doilea motiv. Mi-am dat seama că există o mare libertate de exprimare în teatrul independent. Eşti liber să îţi alegi proiectele, rolurile, textele, modalităţile de exprimare etc. De asemenea, oamenii cu care lucrezi îţi sunt atât colegi, cât şi prieteni. În acelaşi timp, nu aş refuza o angajare într-un teatru de stat, motiv pentru care în prezent colaborez prin două proiecte cu Teatrul Naţional Cluj-Napoca.
B.L.: Un toast cu Diavolul (regia Cristian Pascariu, 2012), spectacol produs de Create.Act.Enjoy, te pune în situaţia de a-l interpreta pe Lucifer, un personaj şarmant care pendulează între o ipostază aproape glamourous şi una agonizantă. Care este clişeul de care te temeai cel mai mult în construirea unui astfel de personaj şi pe care simţi că ai reuşit să îl învingi prin interpretarea ta?
M.O.: Clişeul instant din momentul în care pronunţăm "Lucifer, Diavolul, Satana" este acela al monstruleţului medieval, cu copite şi coarne, etalon al răului şi al forţei întunericului. Eu nu cred în aşa ceva. Eu cred într-un Lucifer prezent în fiecare dintre noi. Cred că suntem conduşi de lupta dintre cele două forţe: bine şi rău. Personajul pe care îl fac e un tip şarmant, inteligent şi ludic. E genul de om pe care îl placi din prima clipă. Iar pericolul stă tocmai aici. E un rol care seamănă foarte mult cu mine - sunt eu hiperbolizat. E rolul în care simt că pot fi de toate, pot să am orice faţă doresc. Mă distrez enorm, îi fac pe oameni să râdă, apoi le fur sufletul când nu se aşteaptă.
B.L.: În 2012, ai coordonat proiectul Create.Act.Enjoy intitulat Artă pentru viaţă şi desfăşurat în cadrul Spitalului Clinic de Recuperare din Cluj-Napoca, iar rezultatele benefice pe care acest demers l-a avut asupra celor aflaţi în suferinţă au fost vizibile. Microstagiunea Consumă Artă, pe care Create.Act.Enjoy a propus-o în perioada 5-22 mai a.c., are, de asemenea, o puternică miză social-comunitară. Care a fost evenimentul sau punctul-cheie care v-a determinat, ca echipă, să vă concentraţi asupra artei ca terapie şi dezvoltare a comunităţii locale?
M.O.: Eu şi colegii mei credem că există mai multe funcţii şi scopuri ale meseriei noastre. Trebuie să bucurăm publicul prin spectacole, să ne bucurăm sufletul prin ceea ce jucăm, să facem o punte între noi şi cei cărora ne adresăm. Dar, în acelaşi timp, ne-am dat seama că există şi o latură terapeutică în ceea ce facem noi. Avem puterea de a face oamenii să se simtă bine şi să râdă, să se deschidă şi să uite de toate problemele. Aşa s-a născut dorinţa noastră de a ajuta pacienţii de la spital. În privinţa microstagiunii Create.Act.Enjoy, miza social-comunitară vine dintr-un îndemn faţă de oamenii din jurul nostru să consume toate tipurile de artă: teatru, film, fotografie, muzică, dans etc. Ne dorim ca oamenii să realizeze că pot să ofere un sprijin real comunităţilor independente şi, totodată, să îşi diversifice gusturile.
B.L.: Dincolo de implicarea ta civică în viaţa Clujului prin astfel de proiecte, relaţia ta complexă cu acest oraş se configurează şi prin pasiunea pentru fotografie. În 2013, ai câştigat locul II la un concurs foto cu tema "Clujul înseamnă...". Există o legătura directă între vibraţia oraşului în care trăieşti şi tot ce însemni tu ca actor - de la experienţe spirituale până la mişcare scenică?
M.O.: Există, desigur, o legătură foarte mare între mine ca actor şi oraşul în care trăiesc. Sunt de părere că ne extragem energia şi pofta de a lucra din ceea ce vedem, auzim şi trăim. Eu întotdeauna încerc să îmi găsesc momentele de "respiro" între repetiţii şi spectacole şi, de cele mai multe ori, mă plimb câteva ore fără o direcţie foarte clară prin oraş. Ascult fragmente de discuţii, privesc oamenii (cum arată, ce fac, cum merg etc.) şi mă uit foarte mult în sus, la clădiri. Aşa am început să îmi scot telefonul din buzunar şi să fac fotografii. În scurt timp am primit şi premii, ceea ce m-a surprins foarte tare - nu mă aşteptam să fiu printre cei trei "cei mai buni Instagrammeri din Cluj-Napoca". Fotografia e relaţia mea specială cu Cluj-Napoca. Mă liniştesc foarte tare momentele în care surprind viaţa oraşului.
B.L.: Pe lângă Un toast cu diavolul, SNAP şi Zmeiada Spaţială 2.0 (regia Cristian Pascariu), proiectul Consumă Artă a însemnat pentru tine şi primul spectacol în care nu doar joci, ci semnezi deopotrivă regia şi textul. Obosit, extaziat, dărâmat, hiperactiv - cum eşti după premiera E greu să fii Eugene?
M.O.: Sunt extraordinar de bucuros că am reuşit să duc acest proiect până la capăt. Sunt obosit, epuizat, extaziat şi hiperactiv. Sunt de toate. Cel mai important pentru mine, însă, nu e atât cum sunt eu după un spectacol, ci cum se simt oamenii din public. Am primit câteva păreri foarte sincere şi frumoase din partea spectatorilor şi asta e tot ceea ce contează: "Mă duc acasă şi sunt confuză. Am realizat că exact aşa e lumea, aşa suntem toţi". Pentru mine e extraordinar sentimentul când aud aşa ceva.
B.L.: Cât de greu e, totuşi, să fii Mihail Onaca?
M.O.: Nu vreau să mă plâng. Cred că avem cu toţii probleme şi gânduri care ne macină. Eu sunt genul de om care lasă gândurile negative uitate într-un colţ obscur al minţii şi încearcă să râdă de tot şi de toate. Pentru că iubesc să fac oamenii să râdă. Iar dacă oamenii se simt bine, mă simt şi eu extraordinar!